Sex, drugs&riga crypto: recitindu-l pe Ion Barbu

March 10, 2019

Avem un tânăr din Câmpulung, care pleacă la studii în Germania. Să-l numim simplu „Ion”. În Germania, Ion, băiatul nostru din Câmpulung, devine absolut fascinat de viața de pe lângă universitate, de party-uri, de one night stand-uri și droguri – mai exact, se dă pe activitățile pe care s-ar da oricine scăpat de-acasă la vârsta testării limitelor. Problema e că, la un moment dat, ajunge s-o ia pe o pantă autodistructivă cu toate aceste experiențele extra-academice și cam uită motivul pentru care a plecat din Câmpulung. Își abandonează studiile, dă într-o depresie și se întoarce în țară, unde se internează la dezintoxicare.

Nu este vorba despre fostul tău coleg de liceu pe care-l mai urmărești pe Facebook sau cu care mai fumezi o țigară din când în când. Povestea de mai sus e a lui Ion Barbu, aka Dan Barbilian, poetul nostru matematician.

Dacă știam asta din școală, nu cred că aș mai fi dormit în bancă în timp ce mi se explica faptul că Riga Crypto și Lapona Enigel e un Luceafăr întors. Întors înspre ce și înspre cine? Luna trecută mi-am propus să recitesc lecturi din programa școlară cu ochii de-acum. Primul episod, despre Enigma Otiliei, a prins foarte bine, ceea ce mi-a demonstrat că experimentul merită continuat. Deci, m-am așezat confortabil în fotoliu și am redeschis binecunoscuta baladă a lui Barbu. După primele nouă strofe mi-am spus: „Barbu era tripat.” Andrei Oișteanu, în cartea sa, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură confirmă acest lucru. Chiar dacă în arhivele CNSAS, Barbu este acuzat de orice altceva, în afară de dependența de droguri, din scrisorile personale și din amintirile cunoscuților reiese că era consumator de eter și cocaină. În perioada interbelică, eterul era procurat de la farmacii și se consuma în mari cantități în societățile boeme și artistice din capitalele europene. Am dat un search pe site-ul sfatul medicului, să aflu puțin mai multe despre efectele consumului de eter. Informația de pe site sună cam așa:

„Tulburări nervoase ce alcătuiesc așa-numita „beție eterică” cu:

  • Euforie
  • Halucinații vizuale și auditive
  • Iritabilitate
  • Cefalee, vertij
  • Se instalează o stare de narcoză cu iluzii senzoriale și excitație erotică tradusă prin „furia dansului” (a se vedea și cocaina).

Euforia și senzația de relaxare și beție sunt urmate de dezorientare, senzația de trecere lentă a timpului și eventual halucinații vizuale și auditive, uneori convulsii.”

Cam cu simptomele astea se întorcea Ion Barbu în țară în 1924, pentru a se interna la rehab la Mărcuța.

Povestea din spatele baladei nu are nimic mistico-fantastic, ci e una destul de decadentă și banal de comună. Cu un an înainte de întoarcerea sa în România, Barbu era părăsit de iubirea vieții lui, o pictoriță norvegiană pe nume Helga, mai în vârstă decât el. Depresiv, intoxicat cu eter și într-o stare de extremă excitație sexuală, Barbu își scrie balada într-o seară de octombrie. Oișteanu suspectează că numele „Enigel” e un joc de cuvinte care aduce la sonoritate cu „Helga”. Evident, în acest context, Barbu devine întrupat într-o ciupercă Amanita muscaria, sau „buretele muștelor”, adică o ciupercă psihotropă. Iată ce-i răspunde Enigel/Helga lui Riga/Barbu, într-una din strofe:

 „Te-aș culege, rigă blînd…

Zorile încep să joace

Și ești umed și plăpând:

Teamă mi-e, te frîngi curînd,

Lasă. Așteaptă de te coace.” (Barbu 1987, 28)

Această fragilitate de care vorbește, se poate referi la labilitatea extremă și imaturitatea tânărului student din Tübingen, a cărui curaj și inspirație erau provocate de consumul de substanțe. În acest caz, uite și un motiv credibil de despărțire dintre cei doi. Labilitatea lui e atestată și de Eugen Lovinescu: „Administrarea narcoticului îi provoca poetului o anumită labilitate comportamentală, care îl făcea pe E. Lovinescu, de pildă, să se întrebe dacă Ion Barbu e poseur sau iremediabil țicnit! (8 septembrie 1937)” (Oișteanu 2014, 311).

Conform legii nr. 58/1928, s-a interzis consumul și deținerea de opium și derivate ale sale, dar și a altor stupefiante sau substanțe obținute fără autorizație medicală. De-acum, Barbu intră în ilegalitate și farmaciștii refuză să-i mai vândă eter. După instaurarea regimului comunist, schimbă drogurile cu intoxicația cu cafea. Moare în ’61, după o comă hepatică, probabil cauzată de consumul de droguri.

Am fi inocenți să credem că Barbu a fost singurul narcoman din istoria literaturii române. De ce să nu suspectăm că drumul Luceafărului către Demiurg a fost o fabulație a unui Eminescu aflat într-o stare nu chiar lucidă, sau absurdul lui Ionescu a pornit dintr-o altfel de percepție a realității, mai mult sau mai puțin provocată de dependențe. Nu fac lobby pentru consumul de droguri, mi se pare doar foarte interesantă decizia unora de a ascunde această parte a scriitorilor canonici, pentru a nu le „păta” reputația, când majoritatea dintre ei, erau un fel de rockstaruri, cu alte mijloace de exprimare. Și, cel puțin în cazul lui Barbu, poezia lui vorbește foarte mult despre dependență; putem învăța despre cauzele și efectele nocive ale ei. Eliminăm asta din comentariu și obținem doar niște explicații încriptate despre lucruri ce n-au legătură imediată cu existența noastră: e doar poezie de dragul poeziei.

Bibliografie

Barbu, Ion. 1987. Poezii. Proză. Publicistică. București: Editura Minerva

Oișteanu, Andrei. 2014. Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură. Iași: Editura Polirom

Leave a Reply