Recitind ENIGMA OTILIEI

February 17, 2019

Imaginează-ți: ai 18 ani și tocmai ai terminat liceul. Experiența ta de viață se rezumă doar la școală, profesori, colegi și orașul tău de provincie. Te trezești într-o seară de iulie în capitală, fără telefon, căutând casa în care vei sta în gazdă pentru următorii ani, cât vei merge la facultate. Și e destul de nașpa să stai în gazdă, sub supravegherea atentă a cine-știe-cărui proprietar dubios, care-și face un scop în viață în a-ți demonstra cât de tare îl deranjează prezența ta acolo. Nu cunoști pe nimeni și ai un vag sentiment de „ruda săracă de la țară”. Nu știu despre voi, dar ca să fac o analogie prostească și superficială, sentimentul ăsta eu îl trăiesc cam de fiecare dată când ajung la Starbucks în mall și am senzația că sunt singurul client care habar n-are ce și cum să ceară ceva oamenilor cu șorț verde de după tejghea. Dar să revenim la episodul „străin în capitală”: pare o poveste care se poate întâmpla oricui, nu? Cu toate astea, eu vorbeam despre Felix Sima, care în 1909 ajunge în casa unchiului Costache, din strada Antim, venind dinspre Sf. Apostoli. Așa cum arată Google Maps, traseul se poate face în 5 minute de mers pe jos, menționând că, în general, ai parte de o suprafață plană. Nu e de mirare că Felix alesese drumul ăsta, în contextul în care târșâia după el un geamantan în care-și căra… viața. Relatable, nu? Să fi fost în locul lui, existau doar două posibilități: 1. mă învârteam în cerc și nu găseam adresa (apropo, în 2019 eu încă mă străduiesc să citesc o hartă pe Google Maps, pentru că atâta pot…) și 2. căutam un hotel pentru o noapte și mă întorceam a doua zi pe str. Antim. Deci, încă de la primul capitol, Felix mi-a câștigat respectul!

Pactul pentru Carte mi-a dat idei: mi-am spus „ce-ar fi să recitesc cărțile autorilor studiați la școală, cu ochii de-acum?”. Nu știu cum se promovează lectura acestor texte în rândul elevilor de azi, dar „pe vremea mea” era moda cu o grămadă de citate din marii critici și comentarii cu formulări-tip. Între noi fie vorba, n-a mers. De exemplu, dacă cineva mi-ar fi spus că personajul Ion e ca vecinul bunicii mele de la țară, ăla care ne vinde laptele și nu „o brută ingenuă care trăiește în preistoria moralei” (asta o zicea parcă  Nicolae Manolescu), pe bune că m-ar fi făcut s-o citesc mai cu interes! Ca să mă explic: întotdeauna o să fim mai interesați de situații și tipologii cu care ne putem identifica. Maică-mea, mai în glumă-mai în serios, a făcut jocul ăsta cu noi cam toată copilăria. De exemplu, la un moment dat, la vreo 9-10 ani, am avut o pasiune subită și inexplicabilă pentru cusutul pe etamină. Și maică-mea îmi zice: „ești ca Simion Tulea”. Cine-o mai fi și ăsta? La noi în casă, cuvântul „Mîșkin” nu era nume propriu, ci un adjectiv cu sens peiorativ. Și, cum atunci nu erau prea multe evenimente estivaliere și vacanța de vară era un lung șir de plictiseli la 35 de grade Celsius, activitatea mea preferată era să stau în grădină la țară pe o pătură, să mănânc și să citesc. Mă gândesc cu nostalgie la perioada aia. Și, trebuie să recunosc, descrierile lui Călinescu din Enigma Otiliei, sunt primele peste care n-am sărit, pentru că mă amuzau teribil. Astăzi pot spune că ele mi-au dezvoltat acel simț al absurdității cotidianului. Câteodată se întâmplă să observi niște „potriveli” ciudate sau inadvertențe extrem de comice într-o situație anume. Ca de exemplu, atunci când îl vezi pe vecinul tău care-și prăjește porcul cu o butelie de mână în fața Daciei lui cu portiera deschisă, din care răsună la radio piesa lui Elton John, Sacrifice. Și e comic, nu poți să explici de ce, e doar „potriveala” aia ciudată de care ziceam. Mai târziu, la școală am aflat că Enigma Otiliei e un roman realist de tip balzacian, ceea ce, pe scurt, ar înseamna că dacă n-ai o idee despre stilul lui Balzac sau despre curentul realist, această afirmație nu-ți spune mare lucru, dar dă bine în comentariu.

Bun… recitind Enigma Otiliei la o vârstă mai aproape de Aurica decât de Otilia, mi-am dat seama de adevăratul instinct de supraviețuire a personajului. În adolescență mă lăsasem furată de romantismul iubirii interzise dintre cei doi tineri și chiar mă întristasem să văd că se terminase prost. Și asta pentru că eram naivă. În tot „haosul frumos” care însemna Otilia exista o mare doză de pragmatism pe care n-am văzut-o sau am condamnat-o. Pentru că, să fim serioși, câte iubiri pasionale de la 18-19 ani durează în timp? Mai mult decât atât, suntem la început de secol XX pe teritoriul României. Dreptul la vot al femeilor va fi câștigat după aproape 30 de ani de la momentul desfășurării întâmplărilor din roman. Ce șanse de egalitate sau de alegere a propriului parcurs l-ar fi avut o tânără care nu s-ar fi putut defini în societate decât prin partenerul ei? Istoricul Nicoleta Roman explică statutul orfanelor în cartea sa, Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, astfel: „(…) ele erau văzute ca fiind <săracele fete ale nimănui> sau  <copile nenorocite>” (Roman 2016, 104). Acest „al nimănui” mi-a atras atenția: nevoia de a aparține e una perfect naturală și umană. N-o zic eu, ci Maslow. Și-acum, în cazul Otiliei: ce șanse ar fi avut o fată ca ea, într-un context familial în care nu a fost acceptată niciodată? Cum ar fi putut-o „salva” un băiat ca Felix, aflat și el în plin proces de maturizare? Dacă e s-o luăm pe panta realismului, relația lor s-ar fi desfășurat așa: după o scurtă lună de miere, finanțele familiei Sima-Mărculescu ar fi luat-o inevitabil pe o pantă descendentă. Înglodați în datorii, cei doi ar fi avut un reality check nasol în care Felix ar fi devenit un medic de țară nedormit și Otilia o bucățică bună în spectacolele de revistă. S-ar fi întâlnit probabil tot mai rar, ea ar fi început să accepte tot mai des atențiile venite din partea bărbaților influenți din sala de spectacole și el s-ar fi apucat de băut, ca să scape de mizeria din jur. Pe urmă, ar fi izbucnit războiul și el ar fi fost trimis pe front. S-ar fi întors, s-ar fi întâlnit și ar fi ajuns la concluzia că se urăsc: doi străini care nu mai au nimic să-și spună, doar să-și reproșeze.

Poate că unele lucruri n-ar trebui terminate, pentru că finalul s-ar putea să fie prea tragic în comparație cu frumusețea începutului. Altă chestie din roman cu care te poți identifica, în toate perspectivele parcursului tău în viață. Oamenii sunt o enigmă și destinul, asemenea. Fiecare întâlnire e potrivită pentru o anume etapă în care ne aflăm și s-ar putea ca în zece, douăzeci, treizeci de ani să nu ne mai spună nimic și asta e ok. Nu înseamnă că suntem niște nerecunoscători cu memorie scurtă, ci că scopul nostru e să creștem și să ne maturizăm. Cam despre asta-i vorba.

P.S: Cu toate astea, la o a doua lectură, personajele mele preferate au devenit Costache Giurgiuveanu și Simion Tulea.

Sex, drugs&riga crypto: recitindu-l pe Ion Barbu – Alexandra Felseghi

[…] trecută mi-am propus să recitesc lecturi din programa școlară cu ochii de-acum. Primul episod, despre Enigma Otiliei, a prins foarte bine, ceea ce mi-a demonstrat că experimentul merită continuat. Deci, m-am […]

Leave a Reply