Recitind ENIGMA OTILIEI

Imaginează-ți: ai 18 ani și tocmai ai terminat liceul. Experiența ta de viață se rezumă doar la școală, profesori, colegi și orașul tău de provincie. Te trezești într-o seară de iulie în capitală, fără telefon, căutând casa în care vei sta în gazdă pentru următorii ani, cât vei merge la facultate. Și e destul de nașpa să stai în gazdă, sub supravegherea atentă a cine-știe-cărui proprietar dubios, care-și face un scop în viață în a-ți demonstra cât de tare îl deranjează prezența ta acolo. Nu cunoști pe nimeni și ai un vag sentiment de „ruda săracă de la țară”. Nu știu despre voi, dar ca să fac o analogie prostească și superficială, sentimentul ăsta eu îl trăiesc cam de fiecare dată când ajung la Starbucks în mall și am senzația că sunt singurul client care habar n-are ce și cum să ceară ceva oamenilor cu șorț verde de după tejghea. Dar să revenim la episodul „străin în capitală”: pare o poveste care se poate întâmpla oricui, nu? Cu toate astea, eu vorbeam despre Felix Sima, care în 1909 ajunge în casa unchiului Costache, din strada Antim, venind dinspre Sf. Apostoli. Așa cum arată Google Maps, traseul se poate face în 5 minute de mers pe jos, menționând că, în general, ai parte de o suprafață plană. Nu e de mirare că Felix alesese drumul ăsta, în contextul în care târșâia după el un geamantan în care-și căra… viața. Relatable, nu? Să fi fost în locul lui, existau doar două posibilități: 1. mă învârteam în cerc și nu găseam adresa (apropo, în 2019 eu încă mă străduiesc să citesc o hartă pe Google Maps, pentru că atâta pot…) și 2. căutam un hotel pentru o noapte și mă întorceam a doua zi pe str. Antim. Deci, încă de la primul capitol, Felix mi-a câștigat respectul!

Pactul pentru Carte mi-a dat idei: mi-am spus „ce-ar fi să recitesc cărțile autorilor studiați la școală, cu ochii de-acum?”. Nu știu cum se promovează lectura acestor texte în rândul elevilor de azi, dar „pe vremea mea” era moda cu o grămadă de citate din marii critici și comentarii cu formulări-tip. Între noi fie vorba, n-a mers. De exemplu, dacă cineva mi-ar fi spus că personajul Ion e ca vecinul bunicii mele de la țară, ăla care ne vinde laptele și nu „o brută ingenuă care trăiește în preistoria moralei” (asta o zicea parcă  Nicolae Manolescu), pe bune că m-ar fi făcut s-o citesc mai cu interes! Ca să mă explic: întotdeauna o să fim mai interesați de situații și tipologii cu care ne putem identifica. Maică-mea, mai în glumă-mai în serios, a făcut jocul ăsta cu noi cam toată copilăria. De exemplu, la un moment dat, la vreo 9-10 ani, am avut o pasiune subită și inexplicabilă pentru cusutul pe etamină. Și maică-mea îmi zice: „ești ca Simion Tulea”. Cine-o mai fi și ăsta? La noi în casă, cuvântul „Mîșkin” nu era nume propriu, ci un adjectiv cu sens peiorativ. Și, cum atunci nu erau prea multe evenimente estivaliere și vacanța de vară era un lung șir de plictiseli la 35 de grade Celsius, activitatea mea preferată era să stau în grădină la țară pe o pătură, să mănânc și să citesc. Mă gândesc cu nostalgie la perioada aia. Și, trebuie să recunosc, descrierile lui Călinescu din Enigma Otiliei, sunt primele peste care n-am sărit, pentru că mă amuzau teribil. Astăzi pot spune că ele mi-au dezvoltat acel simț al absurdității cotidianului. Câteodată se întâmplă să observi niște „potriveli” ciudate sau inadvertențe extrem de comice într-o situație anume. Ca de exemplu, atunci când îl vezi pe vecinul tău care-și prăjește porcul cu o butelie de mână în fața Daciei lui cu portiera deschisă, din care răsună la radio piesa lui Elton John, Sacrifice. Și e comic, nu poți să explici de ce, e doar „potriveala” aia ciudată de care ziceam. Mai târziu, la școală am aflat că Enigma Otiliei e un roman realist de tip balzacian, ceea ce, pe scurt, ar înseamna că dacă n-ai o idee despre stilul lui Balzac sau despre curentul realist, această afirmație nu-ți spune mare lucru, dar dă bine în comentariu.