Rânduiala Gândurilor (partea I)

February 12, 2019

Texte rezultate în urma Atelierului de Scriere Creativă desfășurat în perioada 12 ianuarie – 9 februarie 2019 la Scenica, Poarta Spre Arte, Bistrița

Luna aceasta am încheiat prima sesiune a atelierului de scriere creativă din acest an. Am avut parte de niște dimineți de sâmbătă minunate alături de cei nouă participanți de vârste foarte diferite. M-am bucurat să văd cum de la o săptămână la alta ne-am transformat din cunoștințe într-un grup de prieteni. În plus, una din provocările atelierului a fost încercarea de a scrie „la comun” niște povestioare. Iată rezultatul:

O ZI CIUDATĂ ÎN GALAXIA ANDROMEDA

Era o planetă foarte populată din galaxia Andromeda. Totul aici funcționa datorită unui mecanism complex aflat exact în nucleul ei. Fără el, n-ar mai fi existat ziua, noaptea, ploaia, ninsoarea. Pe scurt, planeta întreagă.

Într-o zi, un cutremur foarte puternic a avut loc și s-a produs o ruptură în scoarța planetei. Prin acel loc s-a strecurat o fărâmă a ceva ce părea a fi compasiune. Dar ce le puteai spune andromedanilor despre sentimente? Aceștia s-au uitat unul la altul și apoi la acea sclipire neobișnuit de frumoasă. Niciunul nu înțelegea ce se întâmpla în jurul lor.

Culoarea acelei simple fărâme de compasiune avea nuanța țipătoare a ochilor înguști ai micilor extratereștri, un magenta pe care nu îl mai văzuseră până atunci. Mulți dintre ei și-au acoperit fața cu palmele, care erau de două ori mai mari decât tot corpul, dar cu mult mai ușoare decât și-ar putea imagina cititorii. Din cauza rupturii, însă, brațele le zburau dintr-o parte în alta și abia reușeau să o țină sub control.

Disperarea li se citea pe chip și se solidifica în niște zâmbete triste ce nu mai puteau fi luate de acolo sub nicio circumstanță. „Să fie un monstru care vrea să ne distrugă sau ceva, care totuși ne face bine?”, exprimau ei prin limbajul andromedanian. Cu toate astea, curiozitatea îi împingea spre falia luminoasă, atraşi parcă de un magnet. În străfundul sufletelor lor sperau să fie o minune, un semn din adâncurile pământului lor mecanic, care să le uşureze existenţa. Dar la suprafaţă, arătau speriaţi.

Trebuie spus că andromedanii munceau mult. Sau funcţionau, mai bine zis. Fiecare avea un rol foarte precis în comunitate, la fel ca furnicile de pe Terra. Nefiind obişnuiţi să facă altceva cu mâinile lor, păreau neîndemânatici şi ciudaţi. Cu aceste mâini ca nişte elice strângeau zi de zi, noapte de noapte, un soi de frunze din nişte copaci uriaşi, pe care le presau în lăzi de metal. Apoi depozitau lăzile în niste hambare, tot metalice, pe care le păzeau cu străşnicie. Din frunzele conservate ei îşi asigurau hrana. Iar proviziile erau esenţiale, pentru că legendele lor spuneau că într-o zi un alt popor, de pe altă planetă, îi va invada şi-i va lăsa flămânzi.

Aşa erau ei: nu vorbeau şi nu arătau alt sentiment în afară de frică. Frica de foame, frica de alţii, frica de moarte. Spre deosebire de oameni, care par siguri pe ei şi puternici, însă în adâncul sufletului sunt plini de frici, andromedanii par la prima vedere fricoşi, dar pe interior sunt liniştiţi, cooperanţi şi plini de speranţă.

Iată-i mergând împreună spre lumina magenta, fluturând deasupra capetelor mâinile lor clăpăuge. Înaintau cu pași sovăielnici, în cercuri concentrice, spre ruptura strălucitoare. Trupurile lor se apropiau tot mai mult pe măsură ce înaintau. Au ajuns umăr la umăr. Pe nesimțite s-au prins de mâini. Fiecare simțea cum celălalt tremură. Ochii lor primeau lumina ce părea tot mai acidă. Au început să lăcrimeze. La început se rușinau și își întorceau capetele. Apoi nu-și mai putură stăvili lacrimile și, văzând că acest fapt ciudat li se întâmplă tuturor, au început să plângă. Fin. Icnit. Aspru. Deznădăjduit.

S-au așezat în jurul faliei, ținându-se de mâini și plângând împreună. Chipurile, lacrimile și zâmbetul se aprindeau în roz. Pentru prima dată se țineau de mâini și pentru prima dată se priveau adânc în ochi. Încet, gurile lor au prins a se lăți, înspre ceea ce pământenii numesc zâmbet.

– Vreau să stau cu tine de mână tot timpul!

– Și să plângem împreună!

– Și să ne zâmbim!

– Și să simt cum tremuri!

– Și să te privesc în ochi!

Părea că neamul andromedanilor a descoperit o formă ciudată a compasiunii. Iubirea.

– Tu câte lăzi cu frunze ai?…

———- 

33 DE NOPȚI

Hotărât lucru, se întâmpla ceva. Trecuseră deja treizeci și trei de nopți de când nu mai visa nimic. Toate cele treizeci și trei de dimineți în care se trezise prea odihnit, i se păreau din ce în ce mai plictisitoare, fiindcă dacă te trezești prea odihnit, devii prea atent la ce se întâmplă în jur, iar în jur se întâmplă de obicei cam aceleași lucruri…

Adică, la șapte fără un sfert, vecina de sus bocăne în pași bine definiți de tocuri subțiri. Clar, parchetul dânsei arată precum o hartă, te gândești, de treizeci și trei de dimineți, iar ieșirea are, după o ușă închisă smucit, inevitabil, aceeași destinație: SERVICIUL. Oare acolo are parchet? Sau doar patru găuri lăsate în mochetă de scaunul perfect ergonomic, pe care stă șapte ore și jumătate zilnic, privind din sfert în sfert de oră la peretele din față, de unde-i zâmbește fals băiețelul ei îmbrăcat în greiere la ultima serbare de ziua mamei?

La fix, puștiul de jos răcnește: Nu vreau la grădiiiiiiiiiii!, iar soră-sa întărește Nici euuuuuuuu…! Se rezolvă simplu: Ba vrei!

La și trei, dacă privești pe geam, prin parcarea din fața blocului bântuie o doamnă generoasă în trup și un domn mai înalt decât media. Ambii arcuiți de avântul propriilor căței mici și neastâmpărați, se salută ceremonios, aşa, ca pe vremuri.

La şi şase, devine atent la propria poftă de cafea şi intră în bucătărie. Mirosul cafelei fierbinţi îl readuce la viaţă. La viaţa lui! Azi ar trebui să termine de scris textul pe care l-a tot amânat. Mai are un pic şi moare de ruşine. Redactorul-şef chiar e un tip cool, nu merită să-i tot ceară scuze penibile, gen: „ştiţi, nu am mai visat de treizeci şi trei de nopti. Nu pot scrie, pentru că eu mă inspir din propriile vise”.

Aici îi încolţeşte Gândul. Poate că e bolnav. Poate că e grav bolnav. Poate că nopţile fără vise îi vor fi fatale. El trăieşte din scris, dacă nu poate scrie, va muri de foame. Va muri cu frigiderul gol, dator la Electrica, la gaze, la Orange şi la maică-sa. La asociaţia de locatari are 200 lei daţi în avans. Sau nu. Va fi mort deja de ruşine.

Se postează în faţa oglinzii din baie si privește cu atenţie: are tot inventarul complet. Ochii, încă inteligenţi (şi odihniti, he hee!..), gura cu buze frumos conturate în barba deasă ca o mirişte, fruntea înaltă, cu pielea lucioasă, urechile micuţe şi gâtul robust… „Sunt un tip fain. E păcat să mor înainte de a fi celebru!”

Şi-atunci își deschide mailul să rezolve cel puțin corespondența zilnică, să mai răspundă la vreo invitație de conferință plicticoasă, să claseze și să trieze ofertele agențiilor de publicitate. Nu, nu poate fi adevărat, nu ar putea fi ea! Binecunoscutul marylou îi sare în ochi printre zecile de mesaje nedeschise și amintirile îl năpădesc ba chiar îi sar în spate precum o haită de lupi. Nu credea că mai poate exista pentru el, era un subiect voit uitat, ce se abandona ca un cufăr închis și ferecat cu șapte lacăte plasat între grinzile din pod.

Se simte obosit, mult prea obosit, de parcă nu dormise de vreo treizeci și trei de nopți. Mâinile îi tremură pe tastatură. Click pe mesajul care se deschide:

am sosit în țară, aș vrea mult să te văd

Simplu, direct, fără vreo urmă de remușcare, ca și când ieri ar fi avut loc ultima întâlnire și azi, conform înțelegerilor anterioare ar fi fost necesar, plăcut și util să se vadă.

Nu pot să cred că după toate cele întâmplate are curajul să revină așa în viața mea. Ce să mai zic, la asta? Sufletul i-o luase la vale pe scările de la bloc, lăsându-i un vid interior. Mintea, o autostradă cu două sensuri: una dinspre trecut și alta înspre viitor… Nu știu ce simt, nu știu ce cred și nu pot să fac nimic! marylou m-a facut din nou knock-out. Poate ea mi-a furat şi ultimele treizeci și trei de vise.  Poate… poate… poate… Da!

AICI.AICI.AICI – continuă să-și zică mantra, în timp ce-și adună de pe podea gândurile, iluziile, spaimele și alte lighioane.

Re:   Nu te-am întrebat!

Și în timp ce face asta, își spune: Cinismul îmi dă curaj. Vanitatea e suprema mea voluptate. Viaţa mea constă în observarea altora. Trăiesc din scrisul despre evenimentele altora, culese aşa, direct sau… din vise. Cum n-am mai ieşit din casă de-o groază de vreme, m-am bazat numai şi numai pe vise. Care vise, tehnic vorbind, îmi veneau cu personaje, cu decoruri, cu scenariu şi regie de-a gata. Iar ea mi le fură! Mi le furăăăă!!! Fantastic, fan-tas-tic, câtă neobrăzare la diabolica asta! Se mai şi invită aşa, pe nepusă masă. Hoaţa asta de vise trebuie pedepsită! Din cauza ei voi muri ca un tâmpit flămând, publicat doar în niscaiva ziare şi volume colective, pe lista de aşteptare pentru Iocan, cvasinecunoscut sau ignorat de toţi.  

Forward:  Re:   It’s me, again. Hai când vrei. Mă găseşti fix acolo unde m-ai lăsat.

La unsprezece şi cinci, sună soneria.

– Păi normaaal, când furi trei’ş’trei de vise, eşti praf!, încearcă să glumească

marylou abia zâmbeşte. Translucidă şi împuţinată, recită rar:

– Iar acum stăm faţă-n faţă / Eu amurg, tu dimineaţă / Între noi ce poate fi? / Poate noapte?… Poate zi?… Am cancer. Am venit doar să îţi zic că te iubesc.

 

(va urma)

 

Leave a Reply