Lucruri pe care aș fi vrut să le știu la 20 de ani

March 9, 2020

…și le-am aflat după 30

Într-o discuție (in)formală, un psiholog specializat pe consilierea în carieră mi-a spus, printre altele, că maturizarea individului și asumarea reală a responsabilităților vin undeva după vârsta de 30 de ani. Mi-am zis „uau, dacă știam asta la 20 de ani, nu-mi făceam o grămadă de procese de conștiință”. Pentru că, până la urmă, nu-i chiar așa mare tragedie/eșec personal să nu ai un job stabil până la 25, rate și mașină până la 27. Ce vorbesc? Nu e deloc o mare tragedie. Și astfel, ai mei ani-20 s-au perindat între a face lucrurile pe care mi le doream, momentele în care, din această cauză, mă simțeam un parazit, vinovăția că nu aleg ceva „practic” de făcut, lipsa mea de motivare în a găsit acel lucru „practic”, plimbările mele sporadice pe la târgurile de cariere în care îmi dădeam seama că nimic din ceea ce știu să fac nu se încadrează în lucrurile „practice” de la standuri, ceea ce îmi creștea pe interior sentimentul de parazitare, pe care încercam să-l combat făcând lucrurile pe care le doream. După câte se vede, un circuit închis de stări ciclice. Așa că, anii mei 20 s-au desfășurat într-un soi de loop, în care frica de înregimentare într-un sistem binedefinit a început să-mi ridice mari semne de întrebare referitoare la propria persoană. Cine sunt? Ce mă definește? Care e poziția și locul meu în lume? De ce sunt în stare și de ce nu? Autoanalize peste autoanalize – ca într-un târziu să aflu că totul era absolut normal și că n-am fost vreo anomalie a naturii.

Redau mai jos o discuție pe care am avut-o cu o prietenă, „partner in crime” ai anilor 20 (ai mei și ai ei) –  o discuție care a pornit de la ideea de mai sus.

EU: Există o mare problemă în felul în care ne raportăm la noi înșine, în relație cu societatea. Ducem o luptă pentru „a avea”, pierdem foarte multă energie aici și mai avem o luptă pentru „a fi”. Și lupta asta trece întotdeauna pe locul doi. Și de ce zic că e o mare problemă? E o problemă pentru că, într-un final, ajungi să ai, dar să nu mai știi cine ești. Ți se spune că „trebuie să ai”. Și apoi, oamenii ca mine și ca tine se gândesc la faptul că nu au ales drumul bun. Pentru că nu l-au ales pe „a avea”.

EA: Sunt lucruri pe care nu le-aș fi putut afla, dacă nu lucram cu oameni care gândesc ca mine. Noi n-am avut stabilitatea aia despre care se tot vorbește. Nu ți se spune că înainte de „a avea”, trebuie să înțelegi ce-i cu „a fi”. Pentru că e foarte greu și societatea noastră nu ar putea accepta asta, în momentul de față. „A avea” e pe primul loc aici. E foarte înrădăcinat în noi, în ADN-ul nostru. Și probabil că noi am avut părinți care au văzut și cealaltă variantă mult mai adânc decât noi și au înțeles că tu, sau eu, sau oricare e în domeniul ăsta, suntem ființe mai… să nu zic speciale, ci diferite. Și că vor alege „a fi” în loc de „a avea”. Dar nici ei n-au știut cum să gestioneze asta. Și ce-au făcut? Au zis „du-te, fii, dar să nu uiți, totuși, că trebuie să ai”. Au avut o chestie intuitivă în privința asta și noi am devenit cazuri fericite: ne-au lăsat să fim. Cu toate că maică-mea mi-a spus că s-a simțit depășită de un copil ca mine, pentru că nu înțelegea de ce nu pot să-mi doresc lucrurile pe care și le dorește toată lumea și care clădesc o viață.

EU: Și, până la urmă ce înseamnă „să clădești o viață”? Pentru că, fiecare trăiește în limitele pătrățelului lui, mai mult sau mai puțin autoimpus. E chestia aia de care zice Trevor Noah și despre care povesteam mai devreme, că fiecare își trăiește viața conform capacităților lui de a și-o imagina. Și contextul în care crești îți dezvoltă această imaginație.

EA: Imaginația… de acolo se nasc restul dorințelor. Ce poți să-ți imaginezi tu? Ce mi-am imaginat eu? De exemplu, în liceu îmi imaginam cum ar fi viața mea la Cluj. Venind dintr-un oraș mic, mi-am zis, „dumnezeule, abia aștept să-mi înceapă viața aia nouă.”

EU: Nimeni nu are viața pe care și-a imaginat-o. Ar fi super boring să fie așa.

EA: Dacă ni s-ar întâmpla toate după cum ne-am imaginat, noi n-am mai trăi. Mi-am imaginat că viața ar putea fi fabuloasă și atunci am făcut tot posibilul să ajung aici. După care viața mi-a fost influențată de oamenii pe care i-am întâlnit și care mi-au schimbat radical traiectoria. Și asta nu ai cum să îți mai imaginezi. Dar cu toate astea, tot pot să spun că sunt un om norocos, pentru că am făcut ceea ce am vrut să fac. Că nu s-au întâmplat toate după „plan”… e irelevant.

EU: Eu trăiesc foarte mult în capul meu. Și câteodată e periculos, mai ales atunci când realitatea nu e nici măcar pe jumătate atât de interesantă ca imaginația. Și despic realitatea în variante posibile. Și asta nu e neapărat un lucru bun.

EA: Și dacă n-ar fi așa, viața ta interioară ar fi mult mai searbădă. Dacă n-ai trăi în capul tău, n-ai putea să dăruiești nici în realitate lucrurile pe care le dai oamenilor sau textelor pe care le scrii. N-ai putea. Oamenii au nevoie de compasiune, iubire și acceptare. Și nu pot primi toate astea de la oameni săraci interior. Știi cum putem face lumea mai bună? Exact în felul ăsta. (…) Munca asta-i de așa natură, încât nu ai cum să nu lucrezi cu tine 24 din 24 și cu alții cu care trebuie să negociezi aceste întâlniri. Întâlniri de ego… Dar trebuie să înțelegi lucruri despre tine, să trăiești profund, pentru că altfel… de ce ai trăi, în general? E ca și când ai trăi pe jumătate. Și lumea e plină de morți vii. De ce ai trăi „călduț”?

EU: E ca în teatru, atunci când vezi  sau citești o scenă și spui că miza personajelor e prea mică și nu e interesant. O fi defect profesional.

EA: Aparent, avem multe defecte profesionale. Dar nu, nu înțeleg „miza mică”.

EU: „Călduț”.

EA: Da, „călduț”, drăguț. Bucata aia din text care se taie. Trebuie să împarți din tine celor din jur. Se numește respect. Natura noastră e construită în felul ăsta. Și tot ce facem noi, e să mergem împotriva acestei naturi, prin presiunea lui „a avea”. Și cel mai greu lucru e „să fii”.

(…)

EU: Într-un fel sau altul, câteodată am un soi de nostalgie pentru naivitatea cu care am început să lucrăm împreună. Nu o regret, pentru că în ani de zile am clădit multe experiențe pe acea naivitate și am dat cu ea de pământ de foarte multe ori. Cel mai probabil, dacă știam din start în ce mă bag, dacă îmi puteam imagina asta, mă gândeam de două ori înainte, sau poate că nu riscam nimic.

EA: Nu despre asta e vorba…

EU: Vrei să spui că îți regreți naivitatea de atunci?

EA: Nu. Vreau să spun că datorită ei, noi încă ne jucăm azi. E altfel, e transformată, dar e tot acolo. Noi suntem tot copiii ăia de la 20 de ani. Dar naivitatea aia s-a transformat în altceva.

EU: În ce?

EA: Naiba știe, nu pot să numesc chiar tot. Nu știu. Încă putem să râdem de toate mizeriile, după care să avem o discuție profundă, după care să vorbim despre ce spectacole urmează să facem… înțelegi? Lucrez tot pe fundamentul acelei naivități care ne-a adus împreună. De asta rămân loială oamenilor. Pentru că altfel, n-aș avea cum să împart atâtea lumi cu ei. Noi încă ne jucăm. Nu suntem mulți de-ăștia. Și e o inconștiență asta, să crezi că poți face lumea mai bună prin teatru. Dar eu vreau să cred că se poate.

EU: Pentru mine, lucrurile au o altă nuanță. De exemplu, când scriu despre experiențe foarte personale, se întâmplă să mă întreb „cine o să rezoneze, oare, la asta?”. Pentru că mi se pare că e prea specific. Și, atunci când se întâmplă ca textul să devină spectacol, mă uit la oameni și văd că povestea mea, pe care o credeam personală, e mai universală decât mi-am imaginat. Oameni din public au trăit, trăiesc sau urmează să trăiască o experiență similară. Și, până la urmă, despre asta cred că e vorba: o poveste pe care cei din sală și-o revendică. Până la urmă, tot la „a da” se rezumă.

EA: … să faci niște oameni să se gândească puțin la ei și la ce sunt pentru ceilalți.

EU: Da, cam așa ceva. Fumăm?

EA: Fumăm.

 

 

 

Leave a Reply