„The night at the Brooklyn party, I was playing the girl who was in style, the girl a man like Nick wants: the Cool Girl. Men always say that as the defining compliment, don’t they? She’s a cool girl. Being the Cool Girl means I am hot, brilliant, funny woman who adores football, poker, dirty jokes, and burping, who plays video games, drinks cheap beer, loves threesomes and anal sex, and jams hot dogs and hamburgers in her mouth like she’s hosting the world’s biggest culinary gang bang, while somehow maintaining a size 2, because Cool Girls are above all hot. Hot and understanding. Cool Girls never get angry; they only smile in a chagrined, loving manner and let their men do whatever they want. Go ahead, shit on me, I don’t mind, I’m the Cool Girl. Men actually think this girl exists.” (Flynn 2012, 300)
Ca să ne-nțelegem: dacă Hedda Gabler ar fi trăit în secolul XXI și ar fi fost opera unor părinți elicopter, s-ar fi numit Amy Elliot Dunne: adică cineva care se luptă cu propria-i imagine prefabricată, care se nimerește a fi Perfecțiunea Întruchipată. O luptă în care personajul are ca aliați narcisismul și nevoia de a fi admirat de către ceilalți cu orice preț și cu orice sacrificiu. Hedda e o aristocrată, fiica generalului Gabler – o legendă. Copilăria lui Amy e legendară, ficționalizată de părinții ei, în celebra serie Amazing Amy, care a făcut mii de fetițe din cel puțin trei generații să-și dorească să fie ca ea. Ca femei, atât Hedda, cât și Amy se trezesc în niște căsnicii nefericite. Jørgen Tesman și Nick Dunne sunt niște bărbați mult prea… obișnuiți pentru gusturile lor. Nimic ieșit din comun. Nimic imprevizibil. Până în momentul în care apare în peisaj Thea Elvsted, respectiv tânăra Andie. Competiția. Cineva care le amenință imaginea de pe piedestal. Another cool girl. Și atunci, Hedda și Amy trec la acțiune. Chiar și arma apare în ambele istorii: pistoalele moștenite de la generalul Gabler, cu care Hedda trage „în slava cerului”, sau arma pe care Amy încearcă să o cumpere, pentru a induce în eroare poliția din Missouri, tot din… plictiseală. Ele recurg la orice act, oricât de nebunesc ar părea –cu scopul de a le confirma poziția de the coolest girl in town. Apetența pentru actele dramatice ale celor două femei este incontestabilă. Evident, în situația lui Amy Elliot Dunne vorbim despre un caz clinic de sociopatie. Ficțiunea lui Amy despre propria-i viață atinge cotele absurdului: e rece, manipulativă, intrigantă, monstruoasă – toate astea sub un ambalaj exemplar. Pentru că, nu-i așa, opinia publică este tentată, de cele mai multe ori, să fie de partea frumuseții.
Odată cu apariția bestseller-ului lui Gillian Flynn, Gone Girl, Amy Elliot Dunne a fost votată ca fiind cel mai problematic personaj negativ din toate timpurile (revista Vanity Fair). Se zice că publicul majoritar al documentarelor despre crime, sau al literaturii de gen sunt femei. Din partea mea, pot să confirm acest lucru: sunt un fan Arthur Conan Doyle și Agatha Christie, ascult podcasturile Criminal, Crime Junkies, Female Criminals, True Crime Garage, mă uit la documentarele de pe canalul Crime+Investigation (mai ales la emisiunea lui Joe Kenda!). De ce fac asta? Din pur sentiment de entertainment (acel gen de entertainment care umplea Colosseumul în anii de glorie ai Imperiului Roman). Dacă e s-o luăm dintr-un punct de vedere „didactic”, ca să-i spunem așa, ține de un soi de educație în privința însemnătății detaliilor aparent neimportante, care oferă rezolvarea unor cazuri fără finalitate. Ce mai, n-am de gând să mă justific: pe scurt, sunt publicul-țintă al acestor produse și gata! Diferența între cei ca mine și personajul lui Flynn, este că Amy vizionează și citește aceste „produse” ca să se instruiască. Și apoi trece la fapte. Și devine cel mai inteligent criminal cu sânge rece din literatură. În mod ciudat, nu poți s-o urăști. Eu n-am reușit să o urăsc. Îi citești confesiunile până la ultima pagină cu sufletul la gură și cu sentimentul de „ce mai urmează, oare, să facă”? Știi că orice act pe care l-a întreprins în cele aproape 600 de pagini e greșit din toate punctele de vedere (social, moral, fizic, psihic) și totuși… nu poți s-o urăști pentru că te fascinează.
Gillian Flynn are o lume populată de personaje suferinde de sindromul Munchausen (Amy Elliot Dunne) sau Munchausen prin transfer (Adora Crellin, din Sharp Objects/Obiecte ascuțite), o multitudine de „cool girls” cu trecut, prezent și viitor problematic, bântuite de coșmaruri ce devin realitate. Intrigile ei sunt ca un escape room fără sorți de izbândă. Mai trebuie să spun că m-a câștigat incontestabil și iremediabil?
Gillian Flynn – Gone Girl (Penguin Books, 2012)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.