„Hashishin” de bucătărie

Nu știu la alții cum e, dar în familia mea, majoritatea problemelor, de la viață personală și rutină la subiecte mai largi și mai generale, se discută în bucătărie. E imposibil să separi istoria mică, aia care se întâmplă într-o bucătărie, de istoria a’ mai mare „la care noi toți participăm”, vorba lui Nichita. Deunăzi, povesteam cu soră-mea despre asasinatele politice din istorie și repercusiunile lor. Toată discuția, care se desfășura în timp ce se învârtea într-o mămăligă, a pornit de la două citate ale lui Benjamin Disraeli, respectiv Cicero, care spun: „Asasinatele n-au schimbat niciodată istoria lumii” și „Tirania trăiește, deși tiranul a murit”. Le-am găsit în cartea lui Lindsay Porter, Asasinatul. O istorie a crimei politice.

Dacă e s-o gândim foarte la rece, toată istoria lumii e o consecință a unor crime politice. Are rost să ne mai întrebăm „ce ar fi fost dacă…?”, atunci când un „tiranicid” sau un „regicid” au reușit doar să precipite cursul unor evenimente, care erau, de altfel, inevitabile? Unii filosofi nici măcar nu consideră condamnabilă o astfel de acțiune. În viziunea lor, e o strategie, întrucât corpul conducătorului și statul sunt unul și același. Nu ucizi un om, ci ideea pe care o reprezintă. Sau, o altă părere: nu dorești neapărat o schimbare, ci doar să înlături un pion devenit incomod. Motivațiile istorice sunt diferite, există conspirații, tratative, păreri împărțite și romanțări postume ale evenimentelor. Dacă până la finalul secolului XX, asasinatul politic viza nominal doar liderii unor state și imperii, odată cu momentul 9/11, se recurge la atentate în masă, care includ întreaga populație. Pentru că, vina tragică, hybris-ul e în toți cetățenii unui stat democratic. „Rămâne totuși o întrebare: asasinatul are vreun efect? În mod clar, unii cred că da, altminteri crimele motivate politic ar fi de domeniul trecutului. Istoria contrafactuală – acea școală de gândire a lui „ce-ar fi fost dacă” – își găsește surse de inspirație inepuizabile imaginându-și cum ar fi fost lumea dacă atentatul împotriva lui Hitler ar fi fost o reușită sau asasinarea lui Kennedy, un eșec. Ca exercițiu intelectual, e convingător, dar premisa fundamentală a sa, și anume că structura complexă a statului depinde în întregime de un singur individ, este falsă. Din anumite puncte de vedere, e aproape reconfortant – în special pentru cei năpăstuiți – să te gândești că un singur moment, secunda de care ai nevoie ca să apeși pe trăgaci, să detonezi o bombă sau să administrezi o toxină fatală, e de ajuns ca să îndrepți un rău sau să schimbi cursul istoriei. Evenimentele din trecut au demonstrat de nenumărate ori că această noțiune este iluzorie, însă, atâta vreme cât ea persistă, nici asasinatul nu va dispărea.” (Porter 2010, 181)

Probabil că nouă, celor din bucătăria noastră de acasă, ne este foarte greu să ne imaginăm însemnătatea pe care o avem în istorie. Fie că-ți creezi contextul sau nimerești într-unul, e ceea ce te poartă și te împinge înainte în fiecare zi. Istoria e gravitația vieții noastre cotidiene. Și, fie că ne place, fie că nu, în linii mari am rămas aceiași amatori de pâine și circ dintotdeauna. De ce spun asta? Pentru că altfel, nu ne-ar mai fascina povestea lui Iulius Cezar, a lui Marat, a lui Franz Ferdinand, a lui Nicolae al II-lea sau JFK, ca să enumăr câțiva. Cunoaștem înșiruirea evenimentelor pe de rost; le știm din istorie, documentare, piese de teatru, filme, romane ș.a. și totuși… nu ne mai săturăm să aflăm încă o altă posibilă viziune. De ce? Pentru că fascinația pentru morbid și senzațional face parte din instinctul nostru uman, alături de nevoia de siguranță. Așa că, iată pe scurt definiția umanității: vorbim despre tragediile din istorie în timp ce pregătim o mămăligă și ne adunăm la masă. Un prezent continuu, în orice anotimp, în orice epocă. 

Lindsay Porter – Asasinatul. O istorie a crimei politice (București: Editura Art 2010, traducere din limba engleză de Dana Zămosteanu)