Despre povești, poetică și estetică

Era o poveste a lui Wilhelm Hauff, îi zicea Povestea vasului nălucă. Așa cum spune și titlul, era vorba despre… un vas-nălucă (parcă ideea asta apare și în Pirates of Caribbean?). Cel mai mult și mai mult îmi plăcea în povestea asta momentul în care tânărul povestitor și companionul lui mai în vârstă, urcă pe puntea unei corăbii de pirați morți. Căpitanul e țintuit de catarg, cu un piron mare înfipt în frunte. Dar corabia asta e vrăjită și blestemată și în fiecare noapte, echipajul se trezește la viață pentru a retrăi masacrul care i-a adus în starea respectivă, iar și iar. Mă gândesc la povestea asta de fiecare dată când se reia un spectacol. Într-un fel, teatrul e un soi de vas-nălucă, în care trecutul devine prezentul unui univers paralel. Și în fiecare seară e la fel și nu prea, chiar dacă datele tehnice sunt aceleași. 

Ah, și mai era o poveste de-a lui Andersen, Crăiasa Zăpezii. Crăiasa… începe în punctul în care o oglindă vrăjită e spartă din greșeală de ucenicii unui mare magician. Cioburile ei ajung în ochii și în inimile oamenilor de rând și acei oameni ajung să vadă lucrurile și pe cei din jur altfel. Și, cu mintea mea de acum, mă gândesc la faptul că acei oameni cu perspectiva distorsionată nu puteau fi altceva decât artiști. 

Apoi mai era o istorioară simpatică de-a lui Luigi Capuana, care se numea Visul unui rege. Evident, aici era vorba despre un rege atât de pretențios, încât începe să se plimbe prin lume ca să „culeagă” perfecțiuni, pe care să le asambleze într-o ființă fără cusur- viitoarea lui regină. Așa că ajunge să fure cel mai frumos nas, cei mai frumoși ochi, cel mai frumos păr, picioare, mâini, etc. Dar toate astea puse laolaltă dau un rezultat dezastruos, cam ca în Frankenstein. Care e ideea? Păi, aș spune că e ceva legat de frumusețea formei imperfecte. Sau că frumusețea stă în combinarea unor elemente care creează armonie. Sau că totul ține de acceptarea lumii, cu bune și rele. Dacă e s-o luăm „artisticește”, atunci mesajul e că artistul trebuie să aleagă să vorbească și despre lucrurile incomode, lucrurile brutale, lucrurile mai puțin frumoase, în aceeași măsură cu celelalte – dacă nu vrea să dea naștere la monștri diabetici. Sau, totul ar putea fi interpretat ca o parodie la mitul lui Pygmalion. 

Știam pe de rost și Povestea pupezei, de Călin Gruia: o babă sclifosită, care nu-și acceptă soarta. Visul ei este să ajungă regină, dar așteaptă ca o așa-zisă Crăiță din Lună să-i îndeplinească toate mofturile, fără ca ea să fie nevoită să facă ceva. Dacă prima și a doua oară îi ies pasențele, în momentul în care baba își dorește să ia chiar locul Crăiței, este transformată într-o pupăză, care po-po-poruncește. Cum s-ar spune: nu te-ntinde niciodată mai mult decât ți-e plapuma și muncește pentru visul tău – pentru că tot restul sunt la fel de perisabile, ca o iluzie. 

Și nu în ultimul rând, pilda Califului și cadiului: într-o zi, califul Harun al-Rashid, care obișnuia să umble prin țară deghizat în haine de negustor, ca să observe netulburat cum o duceau oamenii, ia pe cal lângă el un cerșetor, care-i cere să-l ducă spre Baghdad. Când ajung în piața mare, cerșetorul se dovedește a fi un țepar, care vrea să-i fure calul. Cei doi ajung la judecata cadiului, care dă dovadă de mare ingeniozitate în privința rezolvării cazurilor ce i se prezintă. Tradus pe zona artistică, mesajul ar putea fi următorul: să ne ferim de soluțiile la prima mână, de prima impresie, de locurile comune, doar pentru că așa e cel mai simplu. Cum ar fi dacă o idee sau un verdict ne-ar bântui puțin nopțile și ne-ar scoate din zona de confort, împingându-ne să accesăm niște teritorii mai ingenioase și mai puțin convenționale ale abordării unei teme? 

Ca să recapitulez, avem: blestemul unui trecut-prezent activ, o perspectivă proprie asupra lucrurilor, o zonă de acceptare a imperfecțiunilor oricărei forme artistice, o etică a muncii și o obsesie a căutării. Cinci puncte esențiale în epopeea fiecărui artist. Iată de ce-mi plac poveștile 🙂