Despre incertitudini și alți demoni

Zilele trecute m-am întâlnit la cafea cu un prieten pe care nu l-am mai văzut de mut timp. E ciudat cum se schimbă raporturile dintre oameni: pe la 17 ani îl știam doar după nume, care îmi apărea pe cărțile pe care le citeam atunci, apoi numele s-a materializat într-unul din profesorii de la facultate, ca mai apoi să ajungă să fie simplu,  E., cu care am băut zilele trecute o cafea și ne-am pus în temă cu ultimele evenimente. Dar nu despre asta vreau să vorbesc în această postare. Și nici măcar despre plăcerea mea de a bea cafea cu oameni. Ci despre schimbare. Sau, în fine, despre teatru – pentru că schimbarea e una din cheile întregului mecanism. Ce-mi veni să aduc vorba despre asta chiar azi? Poate tocmai faptul că miercuri, pe 27 martie, se sărbătorește Ziua Mondială a Teatrului. S-au scris multe cărți despre teatru, despre teatru-ca-oglindă-a-lumii, despre teatrul-ca-terapie, despre teatrul-pe-toate-palierele-vieții. Deci, nimic nou sub soare.

A fost o perioadă în care m-am îndoit de funcționalitatea teatrului în societate. M-am întrebat „de ce fac asta” de nenumărate ori și de fiecare dată când am încercat să-mi răspund, se ivea un proiect nou la orizont și încetam cu filosofiile, pentru că era vorba de acțiune: să te trezești dimineața, să îți bei cafeaua și să faci teatru. În fine, există întotdeauna o perioadă în care să te îndoiești de lucruri, fie că acele lucruri sunt credința, meseria, dragostea, realitatea sau siguranța de orice fel (și lista mai poate continua). Poate că viața e un continuu șir de îndoieli pe care încercăm să ni le depășim. Nu vreau să par morbidă, dar poate că singura certitudine pe care o avem în viață e faptul că, la un moment dat, n-o să mai fim. Și, dacă teatrul e ca viața, înseamnă că, la rândul lui, e plin de incertitudini. Da, le am pe ale mele. Și într-adevăr, aceste incertitudini nu m-au adus într-un loc călduț, pentru că m-am gândit întotdeauna că „locul călduț” e moartea pasiunii. E. îmi spune că orice mișcare sau revoluție izbucnește dintr-un spirit impulsiv. Este refuz și revoltă față de normele general-acceptate. După care, odată ce începe să se studieze în academii, fenomenul e împăiat și expus acolo, în colțul pentru trofee.

Motivul pentru care am dat la facultate era că voiam să fac un soi de teatru alternativ. Și la admitere mi s-a spus „teatrul de care zici tu, nu e teatru, ar trebui să aspiri la mai mult”. Iată un sfat dat cu atâta certitudine, încât n-am putut să-l urmez. Din punctul meu de vedere, teatrul nu e neapărat o oglindă a lumii, ci o oglindă a celui care-l face și a relației acestuia cu lumea. Dar pentru asta, acel cineva trebuie să ajungă să se cunoască (sau cel puțin să încerce asta) și să aibă… incertitudini. Problema intervine atunci când altcineva îți răspunde acestor incertitudini cu propria lor certitudine. Nu cred că există shortcut-uri în a ne cunoaște, ar fi și culmea să ne furăm chiar asta! Și să folosim expresii, care poate n-au nicio greutate în propria noastră existență, doar că sună frumos, de genul: „teatrul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu” (dar tu ești ateu…) sau „teatrul e o luptă pe viață și pe moarte” (când interesul tău pentru realitatea în care trăiești e egal cu zero și ai încă senzația că ești nemuritor). Nu-mi plac aceste definiții care-au devenit adevărate locuri comune. Nu spun că n-ar fi adevărate, ci doar că fiecare dintre noi, cei care facem asta, ar trebui să ne creăm propriile definiții pentru ceea ce facem. Iar aceste definiții vin din întrebările ridicate de incertitudini. Fiecare formă de teatru devine absolut valabilă, dacă o faci cu această credință, fie că joci într-o șură, într-o parcare, într-un studio, pe stradă sau într-o sală de spectacole. La un prim nivel, n-o faci pentru nimeni altcineva, decât pentru tine și pentru ceea ce te împlinește. Deci, ție cum îți place să faci teatru?