Când eram în clasa a șaptea, mie și colegilor mei ni s-a făcut educație sexuală și de igienă în care ni s-a spus, printre altele că: masturbarea este cea mai bună armă împotriva contracepției, așa că putem face asta oricând/oricât, fetele mai mult decât băieții, care ar fi bine s-o facă doar o dată pe zi și că este suficientă o baie pe săptămână, pentru a nu-ți distruge PH-ul pielii. Mustăceam cu toții în ultimele bănci pentru că, deși n-aveam prea multe argumente, știam că ceva nu e chiar ok cu aceste afirmații ale profului de biologie, dar nu l-am contrazis. Era ora lui și probabil era singurul care-și urma sfaturile pe care le dădea la clasă.
O dată la ceva timp (un an sau doi, parcă), venea o asistentă – o țin minte și acum, înaltă, uscățivă, fumătoare și cu tunsoare „cățeluș”, să ne facă evaluarea fizică. Astea mi s-au părut întotdeauna cele mai umilitoare 5 minute din viața de elev: eram așezați cu toții în șir indian, căutați la dinți, de păduchi și, la un moment dat s-a întâmplat, în chiloți. Și nu, femeia nu era deloc drăguță când făcea asta – înțeleg acum că nu era nici pentru ea cea mai plăcută activitate, dar la vremea respectivă, n-aveam cum să ne opunem. Toți trebuia să trecem prin acest „triaj”, toată lumea a trecut prin el. Imaginați-vă că mergeți într-o zi la job și sunteți aliniați și „cercetați” în acest mod. V-ați revolta, nu-i așa? Cu ce ar fi diferit acum de atunci? A, faptul că astăzi aveți argumentele pentru a vă opune, că sunteți stăpâni pe propriile voastre corpuri și funcții, că știți cine sunteți și ce puteți permite sau nu să vi se facă. Iar această „luare în posesie” a propriului corp a fost, pentru majoritatea dintre noi, o luptă grea – de la indiferență și ură la conștientizare și acceptare – o luptă întinsă nu doar pe perioada adolescenței, ci mult timp după, prin evaluări și comparații, încercând să te încadrezi într-o normă estetică a majorității, refuzând norma estetică a majorității, răzbunându-te pe norma estetică a majorității și ajungând la tine. Iar această căutare nu este deloc superficială, așa cum ar spune habotnicii de serviciu, care promovează refuzul corpului păcătos. Nu corpul este păcătos, nici mintea – ci normele tradiționaliste care impun presiuni inimaginabile asupra corpului și minții noastre, care înăbușe trăiri absolut normale, transformându-le în ceva scandalos. Vorbim despre niște norme construite în așa fel încât să reducă individul la tăcere și să-l împiedice în a-și cunoaște singurul element din viață pe care-l deține cu certitudine: propriul lui/ei corp. De ce ar face asta? Pentru că normele radicale adoră indivizii vulnerabili, se hrănesc cu nesiguranțele lor, reușind astfel să se impună fără probleme și să dăinuie în timp.
Zilele trecute am văzut miniseria Unorthodox, pe Netflix – care mi-a lăsat un gust amar, tocmai din aceste motive și pentru că știu că nu e o distopie, ci o realitate într-un colț de lume. Filmul spune povestea lui Esther Shapiro, o tânără de 19 ani născută și crescută într-o comunitate de evrei ultraortodocși din Brooklyn, New York. O urmărim cu sufletul la gură în fuga ei spre Berlin, spre o nouă viață – iar flash-urile din trecut, căsătoria aranjată, urmată de abuzuri psihice și fizice repetate, lipsa educației care i-a redus considerabil opțiunile, prejudecățile și inegalitățile de gen – ne fac să răsuflăm ușurați că personajul a reușit să găsească suficient curaj să le lase în urmă. În Berlin, Esty este în permanență hărțuită și intimidată de membrii comunității din care a evadat, ca niște fantome din trecut. În afară de faptul că e minunat realizat, Unorthodox e un film care mi-a dat coșmaruri, pentru că m-a făcut să intru într-un joc periculos al imaginației și să mă gândesc la faptul că, normele radicale religioase sunt, în mare parte construite în subjugarea persoanelor de sex feminin. Un individ ar trebui să se reflecte doar pe sine însuși/însăși – nu e egoism să afirm asta, ci bun simț. Un individ nu e un recipient, o oglindă, o potențare a altcuiva, un simbol sau o idee. Este sânge, carne, oase și personalitate – elemente trecute cu vederea atât de des de către credințele abuzive, care le calcă în picioare.
Celor care sunt împotriva introducerii educației sexuale în școli i-aș ruga să se uite la acest film și să-și răspundă întrebării dacă acesta este universul ideal în care ar dori să trăiască. I-aș ruga să analizeze mai atent statisticile privitoare la părinții minori din România și să-și imagineze cum e să fii una din cele 18 000 de fete sub 18 ani care au născut anul trecut aici și în ce mod primesc acestea sprijin de la BOR. I-aș întreba dacă știu în ce mod se transmit BTS, care sunt efectele lor asupra fizicului și psihicului, cum se evită, cum se tratează, la cine apelează și cu cine vorbesc despre asta? Sau, dacă știu măcar un caz de persoane gay vindecate cu succes prin post și rugăciune? Și i-aș mai întreba dacă, în urma acestui exercițiu de imaginație, mai consideră că toate aceste lucruri sunt niște trivialități revoltătoare.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.