Se zice că basmele cu care am crescut nu mai sunt bune astăzi, pentru că afectează percepția de sine a copiilor. Până acum ceva timp, nu m-am gândit niciodată la faptul că Ileana Cosânzeana sau Crăiasa Zăpezii mi-ar fi dat o imagine distorsionată despre mine și așteptările mele de la viață. Nu le pot învinui pe niciuna din ele pentru alegerile proaste pe care le-am făcut până acum și nici nu știu pe altcineva care să gândească așa, dar poate greșesc. Nu știu de unde și dacă mi s-a explicat, nu-mi amintesc, dar știam că basmul sau povestea e o ficțiune și ficțiunea nu e realitatea în care trăim. Am acceptat asta și am continuat să desenez prințese și să fac castele de nisip. Îmi plac și acum poveștile; mai ales alea care prezintă personaje și perspective noi. Și îmi mai place să cred că ele sunt un univers în care poți găsi un refugiu pentru o scurtă perioadă de timp. Până la urmă, cea mai veche adicție a omenirii este nevoia de a spune și de a asculta narațiuni, iar suprainterpretarea lor distruge magia. Iată o astfel de suprainterpretare:
Cum să spun, părerea mea este că în România și în celelalte țări ale fostului bloc sovietic, nu basmele cu prinți și prințese închise în turn, care se cer salvate au fost problema. Evident, sunt o grămadă de astfel de povești, dar nu știu dacă ați observat, prințesele din basmele astea îi învață pe acei voinici cum să le salveze. Practic, tot ce trebuie să facă ei se rezumă la urmarea unor instrucțiuni clare, atât de clare încât s-o dea în bară într-o primă fază, apoi să încerce din nou, poate chiar să se lupte cu niște balauri pe măsura forței lor fizice (mi-e greu să-mi dau seama cine iese mai prost din toată afacerea asta…). Pe scurt, în basmele astea, voinicul este un soi de „pumnii mei minte nu are” și prințesa e „master of puppets”, cu abilități magice, e Preaînțeleapta (!!!) Vasilisa, e Fata împăratului Roș, un personaj demn să intre în galeria X-men, e Prințesa Roasca-Broasca, fiica lui Koșcei, un împărat dictatorial și malefic, e Maria-Țarevna, care a ajuns să conducă o împărăție alături de Andrei-arcașul (a se lua în considerare apelativele celor două personaje, deloc întâmplătoare!), e Neînfricata Copilă Ochi-Albaștri, deținătoarea merelor tinereții și a apei vieții. Și mai sunt multe ca ele, care să țină piept galeriei de eroi din basmele pe filieră occidentală.
Teoretic, eroul unei povești e acel personaj „care face lucruri”. Ce mi se pare foarte interesant în basmele și poveștile slave și cele din Balcani e tocmai faptul că există o mulțime de eroi… care nu fac mare lucru, dar ajung să fie pe val.
Deci, dacă vreodată v-ați întrebat cum se face ca personajul ăla, numit generic „cel mai prost din curtea școlii” să ajungă într-o funcție înaltă, iată un posibil răspuns: avem pornirea asta, amestecată cu o doză mare de lene în ADN-ul nostru cultural. Îl avem în conștiință pe Emelea-prostănacul (sau cealaltă variantă, Andriușka), care stă toată ziua pe cuptor și se gândește. La ce se gândește? La cum ar fi viața lui, dacă lucrurile s-ar întâmpla de la sine. Și norocul face ca într-o zi, forțat de împrejurări, să prindă o știucă fermecată, care în schimbul vieții sale, îi îndeplinește toate dorințele pe termen nelimitat. Prin urmare, sania pornește singură spre casă, lemnele se taie singure în curte, mâncare se face singură și se așază pe masă și cuptorul pornește cu tot cu Emelea pe el spre curtea domnească. Acolo, Emelea își pune dorința ca prințesa să se îndrăgostească nebunește de el și să-l ia de soț. Și iată cum ajunge Emelea dintr-un simplu țăran care spune „n-am chef” într-un împărat care spune „n-am chef”. Din aceeași categorie, îl mai avem pe Ivanușka, un prâslea bătut de soartă și el, peste care dă norocul să prindă și să îmblânzească un cal fermecat, care să-l scoată la liman. Mai exact, nu contează cât și ce ai în straiță, ci să ai noroc, să prinzi șansa și să profiți de ea, cu un minim de efort. Nu contează abilitățile, ci „șmecheria”… de asta îl avem pe Păcală, ca erou național. Cine se străduiește și muncește, ratează și învață și continuă să se lupte, e cam… sărăcuț cu duhul. De ce să faci asta, când poți folosi întotdeauna ușa din dos? Nu știu dacă basmele astea ar trebui schimbate cu totul sau ar trebui să ne dea de gândit că aici, în decorul în care am crescut și ne-am format, corupția nu e o chestie nouă. De la știrile și talk-show-urile de seară, la dezbateri și istorie națională, de la examenele din toate stadiile de învățământ și alegerea unui destin, de la șefi mai mari la cei mici, de la funcționari la băieții care astupă gropi în cartiere și doar unul dintre ei muncește, pentru toți va exista o „ușă din dos”. O știm din poveștile cu care ne-am amuzat în copilărie. Și-acum mă-ntreb (retoric): să fie o întâmplare că au apărut toate aceste povești simpatice pe-aici prin zonă?
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.