Vreau să vorbesc despre o călătorie pe care am făcut-o puțin după ce-am împlinit 27 de ani, „vârsta magică” sau „pragul existențial” inoculat de showbiz-ul secolului XX. Dar chiar și așa, vă spun: vârsta asta are… ceva care te face să te regrupezi și să-ți regândești prioritățile. Sau poate că doar eu am simțit-o așa și am generalizat fără alte exemple, în afară de al meu. Până atunci, nu mi-am formulat cu voce tare întrebările, de frică să nu râdă lumea de mine, că până și mie-mi venea să mă autoironizez. Ele sunau cam așa: „cine sunt și care-i scopul meu în lumea asta largă?”/ „de ce majoritatea oamenilor de aici, me included, simt un soi de complex de inferioritate în comparație cu vestul?” / „cine mama naibii suntem ca popor, în contextul în care limba noastră romanică a folosit alfabetul chirilic până la mijlocul sec. XIX, religia oficială a statului este ritul ortodox pe filieră greacă, Bucureștiul s-a vrut un „mic Paris”, iar mâncarea noastră de suflet a fost, este și va rămâne sarmaua?” și, nu în ultimul rând, „de ce bunicii, părinții și cu mine am studiat trei drafturi diferite la istoria românilor?”.
Am pornit în călătoria prin Balcani cu întrebările astea în minte, dar fără presiunea de a le găsi un răspuns. Am trecut prin Serbia, Macedonia, Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina. Când treci graniță după graniță în vest, kilometru cu kilometru simți o ruptură culturală între tine și lume. Când o iei în jos de granița sudică a țării, ceea ce te frapează sunt asemănările. Vezi același decor și fețe familiare peste tot, până-n Sarajevo. „Franciza” URSS și-a lăsat aici urme adânci, peste tot observi aceeași caricatură de capitalism ca acasă, același soi de „facem să fie bine, ca să nu fie rău”, miciile corupții de după colț și mașini tunate pe drumuri proaste de țară. Zona balcanică devine un „acasă” extins.
Zilele trecute citeam cartea lui Mark Mazower, Balcanii, de la sfârșitul Bizanțului până azi. Nu spune neapărat niște lucruri pe care nu le știai deja, dar ți le pune într-o altă lumină, sau îți clarifică punctul de început al unor experiențe a căror consecință o simți pe propria piele zi de zi. De exemplu, corupția Bisericii Ortodoxe, care nu e o treabă de ieri, de azi, ci o tradiție încă de pe vremea Imperiului Otoman: „Biserica a devenit celebră pentru corupția ei, cele mai înalte ranguri fiind cumpărate și vândute prin mituirea oficialilor otomani. Banii, deseori împrumutați de candidați de la bogații fanarioți, puteau fi recuperați doar prin taxe impuse țăranilor creștini de Biserică. Centralizarea sporită sub patriarhul ecumenic a crescut resursele puse în joc și probabil a înrăutățit situația. „O vorbă care circulă printre țăranii greci”, potrivit unui călător britanic, spunea că „țara trudește sub trei blesteme: preoții, cogia bashis (creștinii cu trecere ai locului) și turcii, punând întotdeauna nenorocirile în această ordine”. ” (Mazower 2019, 89)
Pe scurt, controlul ortodoxismului în Balcani era la mica înțelegere cu Imperiul Otoman, a win-win situation: primii își asigurau autonomia în zonă, iar turcii plusau creștinilor taxe piperate. Prin urmare, era un interes comun de a păstra cât mai mulți enoriași aici. Evident, se făceau și concesii, ritualuri hibride care persistă și astăzi, superstiții, amestecuri culturale, o supă etnică derutantă: „Balcanii otomani erau, prin urmare, o lume populată cu spirite invizibile, deopotrivă maligne și benigne. Unele familii erau temute pentru că se știa că sunt vampiri în trupuri de oameni. Existau chiar relatări despre oameni cu coadă, pe care o țineau ascunsă în veșminte. Adepții tuturor religiilor făceau farmece de deochi; foloseau de asemenea usturoiul, frânghia cu noduri, colții de mistreț, anumite boabe. Preoții erau preocupați să scrie mesaje pe amulete ca răspuns la cererile credincioșilor, iar când creștinii descopereau că amuletele lor nu aveau nici un efect mergeau să le împrumute pe cele ale musulmanilor. Multe dintre aceste tendințe persistă și astăzi, deși sunt rar exprimate în public, de teama ridicolului.” (Mazower 2019, 94) Pasajul ăsta sună ca o vizită la țară, la bunici, nu-i așa? Dar, în caz că nu știai de unde vin toate astea, explicația ar putea fi căutată în fondul cultural comun balcanic. Cum l-aș defini? Foarte… postmodernist: niște otomani, niște austro-ungari, niște bizantini, niște URSS, niște război, niște revoluție și genocid, niște corupție, niște vodkă amestecată cu ritm aksak, niște fanatism religios și șaorma cu de toate, lipsă de planuri de viitor pe termen lung și voilà… rezumatul rețetei balcanice – un cumul de culturi, în interiorul căruia explozia de naționalism a dus la o violență absurdă și criminală. Aici, violența și poezia sunt două chestiuni organice. Poate pornesc din același loc, dar asta e o chestiune discutabilă. În orice caz, e bine să conștientizezi așa, câteodată, de unde vii și încotro te-ndrepți. De ce? Te ajută să dormi mai bine noaptea.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.