„Proiectul” Mia
Un text de Codrina Iordache, Orsolya András, Viorel Prodan, Carmen Gancea, Diana Galoș
Cățelușa Mia se uita gânditoare pe geamul care dădea înspre terasă, lingându-și ușor lăbuța stângă. Urechile mari îi curgeau blege pe lângă față, care i se contura frumos, ca un tablou. „Mereu pleacă dimineața înainte să se joace cu mine, înainte să îmi perie capul cel cârlionțat, înainte să îmi dea gustarea cea delicioasă și înainte să îmi ofere pupicul cel binemeritat. Nu aud niciun cuvânt de admirație și nu e nici măcar curioasă să știe ce am visat! Dacă ar fi aflat despre halca de carne care putea vorbi de noaptea trecută… vai, ce m-am mai speriat! Așa încep toate diminețile mele: aceeași monotonie, aceeași inimă frântă de fiecare dată când închide în urma ei ușa de la intrare. Crede că eu nu am sentimente? E adevărat că am ros cablul de la calculator, piciorul de la pat și puțin din șifonier, dar cât pot ține oamenii ranchiuna? Aș putea spune că sunt un câine… trist?! Nu, nu, să nu exagerez, trebuie să fiu recunoscătoare pentru câte face, draga de ea. Și totuși, tot ce îmi doresc acum este o scărmăneală bună… și un os: Oh, oh, oh, oh și desertul ăla de aseară și niște bobițe crocante și poate și niște cârnați!!”
Urechea dreaptă i s-a ciulit cu un tremur nervos când a auzit o șoaptă încordată din fața ușii. Mia și-a dat imediat seama că e vocea ei și s-a mirat: de obicei apuca să mai viseze la cinci-șase gustări și să vadă prin geam cel puțin pisica de la parter, mașina de gunoi, câteodată chiar și pe copiii cu mingea de fotbal, până să vină înapoi. Se repezi la ușă. Persoana cu care vorbea nu scotea niciun sunet, dar cățelușei nu i-a fost greu s-o recunoască și pe ea: un iz vag de drojdie proaspătă, parfumul acela scârbos de bujori și aromă de migdale. Pe scurt, mirosea a Ilinca. Șoaptele erau apăsate: „Ți-am zis, nu se poate! E vraiște în apartament, și sunt foarte… ocupată! Și am spus, de când am început proiectul ăsta, am nevoie de… liniște! Altfel nu mă pot concentra! Nu… nu se potrivește acum… Te rog, pleacă!” Ilinca a răspuns tot în șoaptă, dar pe un ton care o făcea pe Mia să vrea să se ascundă în dulăpiorul unde se ținea detergentul, sub chiuvetă: „Lasă poveștile. Cum să fii tu ocupată? Mi-a zis doamna doctor că nici la job nu mai mergi de săptămâni. Trebuie să știu ce e cu proiectul ăsta al tău.” Apoi se prefăcea că o ia mai dulce, dar vocea îi era tăioasă, pe cale să explodeze: „Ne facem griji pentru tine. Nici cu mama nu mai vorbești. Tibi zice că nu te-a văzut de mai bine de o lună. Hai.” Mia a început să scheaune. „Doamne, de când cu proiectul, mai ai și javra asta. Ia deschide odată, că ies vecinii!”
Zornăitul metalic, care de obicei o bucura pe Mia, începu să răsune. Așa că, s-a retras anxioasă sub masă.
Au intrat amândouă. Ilinca s-a dus direct la ușa camerei care era mereu încuiată. Curiozitatea Miei a învins frica. Era cel mai ciudat și cel mai mut loc din lume: liniște absolută tot timpul, și de sub ușă nu ieșea nici urmă de miros trădător. Ilinca a smuls ușa. Mia însă a fost mai rapidă și a intrat glonț înaintea ei, trezindu-se dintr-o dată cu lăbuțele pline de un praf alb, iar în viteză dădu peste un borcan a cărui conținut începu să o ardă în timp ce aluneca spre mijlocul încăperii pe folia întinsă peste covor. Se panică.
Terebentina, chiar inodoră, prin evaporare lasă o senzație neplăcută la nivelul pielii și Mia tocmai răsturnase un borcan întreg, iar pensulele din el i se încurcaseră printre lăbuțe. Agitată și dezorientată, începu să scoată un scheunat ușor. Însă mirarea provocată de ceea ce văzu în mijlocul camerei, luă locul dezorientării. Obiectul straniu ce îi opri alunecarea pe folia întinsă, se înălța de pe podea până în înaltul tavanului. Urechile pleoștite, ochii luminoși și măriți arătau mirarea, iar mârâitul anunța un început de spaimă.
Mirosul de bujori rămase undeva în pragul ușii. Ilinca, descumpănită, se întoarse către sora ei: „Te rog! Te implor! Nu El! Nu cred că-l lași să-ți facă iarăși asta!” Lăcrimând resemnată, se rezemă de tocul ușii.
Mia nu mai înțelegea nimic. Uitase de foame și de problemele ei. „Cum iarăși? Cine e El?” Își dădu seama că nu doar ea intrase în cameră și se trase în spate, pe lângă picioarele Ilincăi. Fata stătea cu privirea fixată în podea și cu brațele căzute pe lângă corp, neputincioase. Nu intrase în cameră. Părea că nu mai dorea demult să intre acolo.
Scheletul de ghips crescut în mijlocul camerei părea imens; începea cu coada sprijinită de podea, apoi continua cu torsul, poate puțin prea bombat, ca de delfin, și sfârșea cu capul atent modelat al unui bărbat. Aproape toate coastele delfinului erau deja înfășurate în pânză, iar unele fâșii continuau să se desfacă pe podea. Cele din partea superioară începuseră să fie vopsite în albastru. Printre coaste se puteau vedea organele interne, stomacul vopsit în verde, ficatul în mov, plămânii în albastru și inima… inima în negru mat. Chipul bărbatului era acoperit cu bucăți de ziare, iar părul îi semăna cu algele de mare. Ochii lui, niște prăpastii de netrecut. La început proiectul ăsta părea unul de care să se bucure și Mia, dar cu timpul chiar și entuziasmul ei scăzuse odată cu al fetei.
Ilinca se întoarse către sora ei și o luă in brațe:
-Suflete!!! Nu îți face asta singură, din nou!!!! A plecat, nu se va mai întoarce, nu îl poți aduce înapoi! Indiferent câte proiecte începi! Lasă-l! E momentul să îl lași să plece!
Apoi o lăsă din brațe și cu o mișcare rapidă împinse scheletul care se împrăștie pe jos în sute de bucăți:
– Aaaaa îl urăsc!!! Te-a luat și pe tine odată cu el!!!!
Întorcându-se catre sora ei, Ilinca avea ochii plini de lacrimi, de regret și de ură. Dar nimic din ce simțea ea nu putea fi mai puternic decât ce se citea pe fața și trupul surorii ei. Ilinca a rămas mută când a văzut expresia acesteia. Se uita la un corp gol de suflet. În ochii înfundați în orbite, deznădejdea își făcuse un imperiu. Se uita la fosta gazdă a unui suflet. Daca ar fi atins-o, ar fi sunat ca un cazan de alamă gol. Membrele îi erau atârnate de trup și parcă era înconjurată de pustiu. Nici măcar amintirea a ce a fost nu mai era. Si corpul a cedat: mai întâi s-a prăbușit în genunchi și apoi a căzut cu fața peste bucăți din „el”.
Mia, a reacționat prima, alergând să o lingă pe obraz. Ilinca, după o secundă de panică s-a aplecat spre sora ei, și i-a ridicat trupul de pe jos. Cu mare greutate, a dus-o pe canapea. Mia o împiedică de câteva ori, iar sora sa era grea. Copila asta ar fi trebuit internată. Depresia ei depășise orice așteptare. Nu mai avea pe nimeni care să o viziteze, renunțase la job, sau la orice tip de socializare și se încuiase în apartament, cu „proiectul”. Pentru că, spunându-i „proiect”, nimeni nu o deranja și nu o bătea la cap cu „ uită-l!”, „ mai ieși și tu”. Cu toții o încurajau, știind că face ceva ce îi place, orice altceva decât să plângă după el.
Dintr-o dată, surpriză: trupul greu se umplu de aer și de o tuse seacă.
***
Mia o vedea intrând dimineața în camera aia, și ieșind când apunea soarele. Era mai veselă dimineața, iar seara, când ieșea de acolo, niciun giumbușluc al cățelușei nu-i putea scoate vreun zâmbet.
Cățelușa era singurul martor la deteriorarea stăpânei. O văzuse trecând prin multe stări, dar niciodată până acum nu fusese atât de lipsită de viață. Intervenția surorii ei a picat la fix. Ilincăi îi era foarte clar ce avea de făcut și știa că familia lor avea toate resursele necesare să o poată ajuta pe Maria. După un consiliu de familie, au ales un centru de recuperare de lângă Brașov și au internat-o pentru o perioadă nelimitată. La început a fost greu, ea era convinsă că nu are nevoie de așa ceva și nu își dorea decât să se închidă din nou în cameră și să își continue „proiectul”. Dar cu timpul, a început să îi placă. Pentru prima dată în ultimii 8 ani, a reușit să se relaxeze, să citească, să facă plimbări în natură și să înoate. Acolo a început să trăiască din nou pentru ea și să își amintească ce înseamnă pofta de viață. Știa foarte bine că ceva din ea murise odată cu plecarea lui, că nu mai avea să fie niciodată ca înainte. Dar acum resimțea acest lucru ca pe ceva bun. A insistat să nu se atingă nimeni de locuința ei cât timp era plecată. Tuturor le era teamă că se va întoarce la aceleași stări și obiceiuri. Insă Maria nu își dorea decât să încheie singură acest capitol, să arunce tot ce îi facuse rău până atunci și să o păstreze doar pe Mia.
Sfârșit.
Ceea ce rămâne
Un text de: Edmond Kreibik, Victor Sâmpăleanu, Carmen Gancea, Diana Galos și Orsolya András
Cândva, în anul 1978, Munții Apuseni
Lacul urma să înece câteva sate, o vale adâncă, gospodării şi speranțe, iar vestea venise pe neașteptate. Oamenii trebuiau să lase totul în urmă și pur și simplu să plece. Unii s-au omorât pe mormintele părinților, alții au înnebunit, dar cei mai mulți, cu lacrimi în ochi și cu disperarea în suflet, au plecat și au fost înghițiți de orașe, de blocurile serbede, praf și asfalt. În urma lor, satul rămăsese pustiu. Ușile caselor se loveau de tocuri în adierea curenților din vale. Șuieratul vântului, singura entitate care nu putea fi gonită de acolo, străbătea fiecare cotlon, trecea din odaie în odaie, prin turlele bisericilor, stârnind clopotele. Tot el, vântul, se năpustea printre crucile ordonate în cimitire, fluierând un prohod sinistru. Doar mormintele mai străjuiau satele care urmau să fie înghițite de ape și de sterilul care urma să vină.
La deal, muncitorii terminau ultimele pregătiri pentru pornirea stației de procesare, iar constructorii terminaseră deja prima etapă a barajului.
Odată cu primele detonări din carieră, valea se cutremură profund. Concasoarele zdrobeau lacom piatra roșie, iar sutele de metri de bandă transportoare aruncau minereul în stație. Producția începuse.
În vale, într-una din fostele școli, preotul aranja câțiva prapori mai de Doamne ajută, cei pe care îi scotea mai ales de sărbătorile mari. Acum era o ocazie specială, căci satul urma să dispară pe veci de pe fața pământului. Nimic nu ar fi fost de prisos pentru o asemenea ceremonie, chit că lele Marie nu fusese cine știe ce personalitate în sat.
Singurul ei merit pentru un asemenea fast era doar potriveala subită a morții ei cu moartea satului și a întregii lui comunități. Lele Marie fusese o simplă lucrătoare la CAP, toată ziua robotind în arșița soarelui și-n asprimea vântului. Dar iată că vestea năprasnică ce se coborî asupra văii i-a scurtat viața pe neașteptate, murind de inimă rea. După toate câte s-au întâmplat nimeni nu mai era luat prin surprindere. În memoria ei se adunaseră abia câțiva săteni în curtea școlii, căci de ograda ei nu mai avea cine să vadă. Cei câțiva vecini erau de față, părtași cu toții la realitatea care îi lovea crunt în față. De fapt, nu veniseră s-o îngroape pe lele Marie, ci pe ei înșiși odată cu toată istoria lor și a neamului lor. O agonie mută își făcuse cuib pe fețe, regăsindu-se și în aerul rece și trist al amiezii.
După ce fixă fiecare prapor așa cum se cuvine, preotul se ocupă de celelalte obiecte necesare procesiunii. Urma cu sfințenie un ritual meticulos prin care fiecare unealtă necesară era așezată la locul ei pe catedra care îi servea drept altar. Din când în când, vântul tomnatic îi răscolea paginile cărții bisericești, de parcă cineva nevăzut refuza dinandins să creadă că se putea întâmpla o asemenea crimă împotriva umanității. Tocmai pe când așeza cupa de aramă la locul ei pe masa deja aproape gata pregătită, o rafală de vânt ridică fața de masă și trânti crucea, tămâia și buchetul de busuioc. Babele, care erau așezate în primul rând, au rămas înmărmurite câteva secunde după care a urmat o serie de cruci din cer până în pământ, „iartă-ne Doamne”, și scuipat în sân de trei ori.
– Vai, părințele, ce rău om mai fi făcut noi toți de ne pedepsește Dumnezeu așa!!! Și plecându-se spre baba din dreapta, îi spuse cu glas înspăimântat: Fănico, ăsta e semn curat! A căzut crucea Fănico!!! Și vocea se auzea din ce în ce mai tare de la o propoziție la alta. Si busuiocul cu tămâia!! E blestem!! Fănico!!! Locul asta trebuie descântat!
Păstrând tonul a ceea ce devenise adevărat jelit, își întoarse fața către părinte și urlă:
– Părințele, dezleagă și scoate necuratul din pământurile noastre!!! Parințeleee, scoate părințele blestemele, părințele!!!
– Taci femeie! Ce blesteme? Ce pământ? Am venit pentru înmormântare!
– A căzut crucea, părințele!!! Pământul e roșu, cere tămâie!!! Părințele, fă o dezlegare!
– Femeie!!! Am venit la înmormântare! Sunt preot, nu vrăjitor!! A bătut vântul, nu Satana! Ăla a venit mai de demult și noi toți l-am poftit să intre! Acum degeaba plângeți! Voi l-ați primit și lele Marie îi ține de foame acum! Dacă vă mai aud cu blesteme și păreri de rău, vă dau afară din biserica mea!
Din spate se auzi murmurul făcut de bărbații care se așezaseră în fundul curții și se distinsese clar un ironic „care biserică?!”
– Aia la care a muncit și bună-tău și tată-tău, Victore! Aia de pe fundul lacului! Aia în care v-am spus în fiecare duminică să nu vă vindeți sufletele!!! Aia!!! Vă căiți acum! Vă pare rău! Mergeți pe la avocați, vrăjitori, consilieri!!! Voi ați semnat!!! Voi ați primit!!!
– Dacă muream de foame… (Se auzi o voce ștearsă din mulțime.)
– V-a fost foame!!!! Și acum???!!! Acum vă e bine? E mai bine acum??? Uite ce se alege, uitați-vă acolo!!! – spuse răstit, cu vocea aproape răgușită de cât de tare urlase, și arătă spre vale.
Un nor roșiatic de praf colora fiecare linie a orizontului. Oriunde te uitai, totul era stăpânit de cărămiziu. Totul era acum desenat în tonuri de cărămiziu.
– E bine acum! Acum muriți și de sete și pe drumuri! Oameni buni, asta nu e pedeapsă de la Dumnezeu, e selecție naturală!!!! Suntem un neam care va pieri pentru că a fost prea lacom.
Și așa și era. Toți au crezut că banii pot înlocui orice, că o casă e doar o clădire, nu și o locuință, că sentimentul „de acasă” avea de-a face cu căldura și cu pereții și nu cu amintirile locului, cu nucul din fundul grădinii, sau cu priveliștea spre vârfurile munților de care se bucurau în fiecare zi de îndată ce ieșeau pe târnaț. Au crezut că roșeața obrajilor și aerul puternic și curat care îi trezea și din beție vor exista mereu. Când au acceptat târgul, erau convinși că micile detalii și frumuseți ale vieții de care ei se bucuraseră până atunci în mod gratuit, existau peste tot. Nu și-au dat seama că pentru niște bani care îi vor arunca în cuștile orașelor din apropiere, ei își vor pierde libertatea și că ceva din ei va muri, că schimbările care deja începuseră nu îi vor afecta doar pe ei și pe copiii lor, ci și trecutul comun. Erau niște amintiri atât de profund ascunse în interiorul lor, încât nici nu erau conștienți că le purtau în suflet. Nu știau că pe ele se baza toată stabilitatea. Aceste mici colțuri unde se simțeau acasă în gând, unde se puteau întoarce în momentele de amărăciune și disperare, au fost acum violate, smulse din inimă și acoperite pentru totdeauna cu apă și uitare. Se îndreptau către viitorul la care visau, fără să știe că în interiorul lor, Marele Gol îi mânca pe dinăuntru ca o gaură neagră.
Lele Marie a avut șase copii, care și ei își întemeiaseră familii. Doar unul a venit singur la înmormântare. Soția și fiica i-au rămas în apartamentul nou-nouț dintr-un bloc din Turda. Nora lelei Marie stătea în bucătărie cu micuța.
– Mami, tata de ce nu vine acasă azi să mâncăm la prânz?
– A mers la țară, iubito, mai ții minte, unde am fost, la buna Marie.
– Și noi când mergem la țară?
– Nu mai mergem, iubita. Satul va fi acoperit de apă, ca atunci când plouă mult și se face o baltă, dar acum balta se face mare-mare, și acolo va fi apoi un lac.
– Și buna Marie ce o să facă acolo, în apă?
– Buna Marie, săraca, nu mai face nimic, că a murit, iubito.
– Și ce înseamnă că a murit?
– Înseamnă că nu mai putem s-o vedem decât în poze. Dar ne gândim foarte des la ea. Uite, ea ți-a croșetat papucii de casă, ăștia călduroși. Acum îi porți tu, iar la anul, când o să ai un frățior, o să-i poarte el. Așa o să ne amintim tot timpul de buni.
– Și acolo sub apă, buni nu mai poate croșeta, nu?
– Nu, iubita, dar vezi că acolo lângă acel lac mare-mare va fi o mină de cupru, știi, un fel de groapă cum faceți voi cu Lenuța în nisip, și apoi aduce Nicușor tractorul să care nisip, tot așa, din groapa aia niște muncitori vor scoate cupru și vor fabrica foarte multe lucruri bune și frumoase.
– Și ce e ăla cupru?
– E un metal, îți explică tati mai bine când ajunge. E ceva ce e în cabluri, adică un fel de ață, ca și alea din care croșeta buna Marie, dar asta e o ață specială, prin care vine lumina la noi.
– Și atunci buna ne trimite lumină de acolo din groapa aia de sub lac?
Sfârșit.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.