Atelier de scriere creativă: Sesiunea Martie-Aprilie (III)

Numărătoarea inversă

Un text de Viorel Prodan, Diana Galoș, Dan Dăneasa, Orsolya András, Victor Sâmpăleanu

Cursa se apropia de sfârșit și cei câțiva spectatori, majoritatea însoțitori ai concurenților, se ridicaseră și părăsiseră deja zona de Start-Sosire.

Primele locuri terminaseră demult cursa, își luaseră medaliile și erau deja în vestiarele improvizate, împărtășind impresii despre un semi-maraton ce se anunța ca un mare eveniment, însă nu avea nimic special. Vremea închisă de toamnă, cu frunzele împrăștiate pe traseu de rafale nehotărâte, indiferența puținilor trecători grăbiți și participanții plantați din loc în loc, n-au ajutat la crearea atmosferei unui mare eveniment local.

Alexandru își alerga ultimii 4 km din cei 21, privindu-și ceasul din ce în ce mai des. Acesta îi arăta că era destul de în urmă cu viteza, ritmul, pulsul și consumul de calorii. Practic, stătea mai prost decât în media antrenamentelor din ultima perioadă. Încerca să se îmbărbăteze spunându-și că niciun antrenament nu-i fusese mai lung de 10 km și, prin urmare, o cursă de 21 era normal să-l facă să se simtă atât de sfârșit. Îi era greu să-și țină în frâu până și coerența gândurilor. Genunchii începeau să-l lase, plămânii îl ardeau, iar rănile de pe călcâie, făcute de niște pantofi de alergat neinspirat aleși, le simțea până-n adâncurile creierului. Toate îl dureau și ultimii 3-4 km au fost doar despre El-din-ce-în-ce-mai-autoritarul, care îi striga Lui-sieși-din-ce-în-ce-mai-plăpândul: „Oprește-te din alergat! De-acum poți merge până la Finish. Nu ești singurul, mulți au mai făcut asta. Data viitoare, te antrenezi mai bine și alergi tot traseul. Oricum, ai făcut mai mult decât ai sperat vreodată.”

Și fiecare cuvânt era un cârlig aruncat în spatele Plăpândului făcându-i fiecare pas infinit mai greu. Și mai avea mii din acești pași până la Finish. La aceste mii se adăugau milioanele de alți pași făcuți începând din ziua în care s-a îndepărtat de el însuși. Și, să se oprească acum era ceea ce a prevăzut ea că se va întâmpla: respirație tăiată, corp de plumb și sete. Îi era atât de sete, încât ar fi putut să bea toată apa din Someș. Da, ea avea mereu dreptate. Iar descurajările și neîncrederea ei l-au tras mereu înapoi: răspunsurile date la examenul de admitere la facultate au fost nesigure, ceea ce l-a aruncat în grupa celor cu taxă; din echipa de baschet s-a retras pentru că nu a fost ales căpitan; de toate prietenele lui s-a despărțit pentru că îi era teamă să vorbească despre sine, iar lor li se părea că nu este suficient de consistent. Așa i se părea și lui. Însă era corect să dea mereu vina pe ea pentru că nu reușea să se simtă bine în propria sa piele? Ce îl îndepărta mereu de podium? Mereu avea senzația că nu este suficient de bun.

Alexandru nu putea spune exact care a fost momentul în care s-a îndepărtat de sine. Dar, într-unul din momentele de luciditate, atât de frecvente în situații de efort fizic, își dădea seama că se știa foarte puțin. Abia dacă se recunoștea în oglindă.

Apoi, se gândi la ea, la Leoaica, așa cum îi plăcea să-i spună. Otilia avea o personalitate diferită de a sa, dominantă. Poate tocmai asta îl atrăgea pe Alexandru: ideea că ei doi ar putea forma un tot unitar. Se întreba dacă nu cumva așa fusese dat să fie: să se despartă. Evident, și-ar fi dorit ca lucrurile să iasă în alt fel, însă a învățat multe din povestea cu Otilia. Cu siguranță, ambiția lui de a face acești 21 km era dată de dorința de a se depăși, de a-și demonstra șieși că poate. Nu-și mai vorbea cu Otilia.

Credea că erau destul de compatibili. Doar el credea asta, ea avea alte idei. Și mai era și atrasă de profesorul ei de chitară, Teodor. Teodor era tot ce nu putea fi el. Ce lucru ciudat, își spuse Alexandru, exact acum când corpul meu e epuizat, creierul începe să răscolească ce n-a mers bine cu Otilia. Așa că se hotărî să-și „oprească” creierul și să-și concentreze toată atenția jos, la picioarele care abia îl mai ascultau. Și la respirație: să inspire mai mult și să gândească mai puțin. Trebuie doar să fie prezent în acest moment, să nu se lase ispitit de trecut sau amăgit de viitor. Să-și abandoneze gândurile, să le lase să curgă pe lângă el, ca un râu, fără măcar să atingă suprafața apei. Încă zece pași. Dacă reușește să lase în urmă tot ce-l apasă înăuntru, poate scapă și de povara mușchilor care cedează și de bolovanul care-i atârnă de gât și-l sufocă la fiecare pas. Zece pași. Nici mușchii și nici bolovanul acela nu sunt el. El e cel care aleargă, acum. Gândurile îi vin pe contrasens și el le privește în ochi, profund, pentru ultima oară, înainte să le dea drumul complet. Sunt ca niște lupi care îi arată colții, dar el știe deja că sunt doar fum, ceață și nori. Nu-i mai pot face nimic. Lupii nu sunt el. Și nici Leoaica nu e el. Încă zece pași. Cearta cu Otilia despre calmante. Momentul când și-a pierdut primul job. Când a aflat că cel mai bun prieten îl vorbea pe la spate. Zece pași. Dar calmantele nu sunt el, nici cearta, nici jobul și nici prietenia aceea nu sunt el. El e cel care aleargă, acum. Își dă jos gândurile, unul după altul, ca niște coji uscate de ceapă, luate pe sus la prima adiere de vânt. Zece pași. Amintirea beției după bac, când Laura nu voia să se sărute cu el. Când a fost păcălit cu creditul pentru apartament. Dar sărutul nu e el, și nici banii nu sunt el. El e cel care aleargă, acum. A ajuns la Finish și intră direct în vestiar. E singur, toți au plecat. După gânduri, își dă jos și hainele, una după alta. Tricoul nu e el, și nici pantalonii nu sunt el. El e cel care trece în fața oglinzii, gol. Se uită în oglindă până când imaginea lui reflectată încremenește. S-a lepădat de fiecare haină, de fiecare gând și fiecare amintire, așa cum toți acești oameni, care au făcut parte din viața lui la un moment dat, s-au lepădat de el. E gol pe dinafară, dar goliciunea interioară îl macină și mai tare. Respirația îi e grea, jugulara îi zvâcnește, iar transpirația îi curge șiroaie. Tot corpul lui geme de durere după efortul depus. Dar la ce bun? Sufletul lui e pustiit. O durere ascuțită îl lovește în plex. Privește în continuare imaginea din oglindă și nu o mai recunoaște, capul îi vâjâie, ochii în orbite se deschid parcă și mai tare, încercând să cuprindă și să înțeleagă această față care acum îl privește înapoi. Privirea lui stăruie cu încăpățânare, ochii în orbite încep să-i crape de uscăciune, parcă ar vrea să facă mii de țăndări suprafața de sticlă și s-o împrăștie pe podeaua rece a vestiarului. Fragmentele de pe jos să-i reflecte fața în mii de alte fețe fracționate ale sale, un chip mutilat și apoi replicat ca un ecou. Dar cioburile de pe jos prind viață rând pe rând, întruchipând figurile binecunoscute ale fostelor iubite, al Otiliei, Laurei, antrenorului de baschet, profesorului de la facultate și toți ceilalți, privindu-l cu batjocură, râzându-i zgomotos în față, hlizindu-se de eșecul lui mult așteptat și binemeritat. Gurile lor ies din suprafața sticlei, amplificând hăhăiala și mai mult, țuguidu-se ca niște vuvuzele, umplând mica încăpere într-o larmă de neconceput. În tot vacarmul acesta, Alexandru nu reușește decât să se lase pe vine și să înceapă să plângă în hohote. Nimeni nu l-ar mai putea ajuta acum să se ridice, toți l-au înșelat, l-au dezamăgit și l-au terfelit în cel mai crud mod posibil. Apoi alunecă într-o parte, găsind suport în pardoseala înghețată cu genunchii strânși la piept, cu respirația tăiată, gemând de durere, efort și plâns. Simțurile lui sunt deja paralizate, iar neuronii lui scurtcircuitați îi râd în nas. Otilia, care își aranjează coama de felină într-o parte, scoate un pumn de calmante și i le aruncă în față. Rânjește și-i șoptește răspicat în ureche: „Nu ești bun de nimic, fra-ie-re!”. Apoi se așează în genunchi în fața lui Teodor, care o aștepta cu șlițul desfăcut. Între timp, acesta înălțase în aer chitara lui dezacordată, iar acum îl lovește pe Alexandru după ceafă, siluind instrumentul într-un zgomot surd. Antrenorul suflă aspru în fluier și-i urlă în cealaltă ureche: „Cincizeci de flotări!”. Profesorul îi înfige degetul sub nas amenințând: „Ai făcut școală degeaba!”. Agentul imobiliar scuipă în bancnote și i le lipește ostentativ pe frunte. Iar Laura, machiată și rujată strident, își dezvelește sânii strivindu-i de fața lui transpirată, îngânând lasciv printre dinți: „Niciun minut nu reziști, lăbarule!”. Toate vocile se întețesc, se suprapun și se amplifică într-o larmă continuă. Ar vrea să-și bage degetele în urechi să nu le mai audă, să riposteze înapoi urlând să tacă odată! Dar degeaba, căci acum toți îi vorbesc doar din priviri, iar privirile lor îi sfâșie carnea vie și-l taie adânc până la os. Lame nemiloase, unite într-un maxilar feroce, îl sfârtecă cu bestialitate. În culmea acestui festin macabru, din mijlocul salbei de colți nimicitori se ridică cealaltă-față-a-lui-nevăzută, care l-a bântuit dintotdeauna. Dinții băloși și însângerați stau acum pe fruntea feței, precum o coroană regală. Pentru o clipă cealaltă-față-a-lui-neagră rămâne suspendată deasupra ochilor săi crispați, fixându-i autoritar cu privirea lor întunecată. Apoi, fără a schița vreun gest de remușcare, cu o ultimă privire fulgerătoare îi străpunge pieptul mortal.

 

Peste oraș se lăsase deja seara, cerul înfrigurat de toamnă încheia ziua, ca oricare alta. Frunzele se ridicau indiferente în urma pașilor trecătorilor grăbiți, prinși parcă într-o iminentă numărătoare inversă.

Sfârșit

 

 

Leave a Reply