În perioada 7 martie-11 aprilie, am cunoscut la Cluj opt oameni foarte faini, cu care m-am pus pe scris. Timp de mai bine de o lună ne-am întâlnit la Cafeneaua Doamna T și-am inventat vrute și nevrute pe hârtie. Și, pentru că au fost atât de conștiincioși și „și-au făcut temele”, am avut și o lectură între prieteni cu textele rezultate în urma atelierului nostru. Foarte pe scurt, am jucat leapșa cu fabulatul unor istorii și cam asta a ieșit la final. Țin să spun că participanții au aflat identitatea celorlalți autori în ultima seară, că asta era miza. Și s-a simțit cam ca entuziasmul ăla când ești copil și ai voie să deschizi cadourile de Crăciun.
Ca să nu vă mai țin în suspans, vă doresc lectură plăcută 🙂
GROAPA VIPEREI
Un text de Victor Sâmpăleanu, Edmond Kreibik, Orsolya András, Codrina Iordache, Viorel Prodan
În noaptea în care i-am abandonat pe Muki și Lăbuță am jurat că nu voi mai avea alt câine decât în momentul în care îmi voi permite financiar să țin unul. În prezent, aș putea întreține vreo zece, dar încă am conștiința încărcată și nu-mi dă pace gândul la ceea ce le-am făcut atunci bieților câini. Eram prin clasa a noua de liceu, iar în timpul zilei înainte de seara cu pricina, am luat singur hotărârea. S-a întâmplat într-un moment de impuls și așa a rămas. Ca să ne-nțelegem, era în timpul unui scandal în familie, pornit DIN NOU de la problema câinilor flămânzi din curte. Cel mai probabil, scandalul escaladase de la mizeria și harababura pe care o lăsaseră după ei scăpând liberi din lanț. Taică-meu, când se enerva răcnea ca un leu și nimeni nu mai îndrăznea să zică nimic de frică. Așteptam ca el să se descarce trântind la perete prima ușă care-i ieșea în cale, ca mai apoi s-o tăiem care-ncotro și să nu mai dăm nas în nas cu el până a doua zi. Așa că, la rândul meu, turbat fiind de furie oarbă, sătul de urletele bătrânului, dar și de schelălăielile câinilor, am luat lesele din cui, i-am înhămat și am pornit spre Groapa Viperei. Pe stradă era să dau peste vecina de lângă noi, care strângea niște portocale de pe trotuar. I se rupsese punga de cumpărături.
– Ce faci cu câinii în lese, drăguțule?, m-a întrebat ea, nedumerită.
– Bine fac, i-am răspuns. „Morții mă-tii de babă”, am mai gândit eu, virând brusc pe ulița care ducea la groapă.
Cu cât mă apropiam de Groapa Viperei, locul copilăriei mele, cu atât uram acei câini. Îi smuceam de curelele groase, înjurând ca un birjar obosit ce a stat toată ziua în lapoviță.
Aproape de buza gropii, mă împiedic. Pământul argilos se prinde de mine, fac o tumbă, mă rostogolesc pe pantă, într-un mare ghem de blană, haine și curele groase. Stăm toți trei, legați unul de celălalt. Ies cu greu din strânsoare și încerc să mă curăț. Dar mai rău fac. Noroiul roșcat e păcătos și intră în străfundul țesăturii. Orbesc pe loc. Văd negru în fața ochilor. Expediez câte un șut câinilor, îi leg de un copac și o iau la fugă. Văd totul ca într-un film cu sunetul oprit, creierul meu a activat deja probabil ceva mecanism de protecție să nu mai înregistreze văităturile disperate din spate și respirația mea grea. Alerg din răsputeri, iau avânt și la a doua încercare reușesc să scap din groapă.
Odată afară, mi-am dat seama că era musai să ajung acasă cât se poate de repede, că se făcuse târziu și sigur încasam o bătaie dacă lipseam peste noapte. Doar că era imposibil să mă prezint în halul ăsta în fața oricui din familie, cu hainele pline de noroi, transpirat și agitat. Instinctul de supraviețuire și-a spus cuvântul și mi-a venit ideea strălucită să apelez la Mihai, fratele meu de cruce. Stătea nu prea departe de noi și din fericire la parter; mă gândeam să bat puțin în geamul lui, să urc cum făceam de atâtea ori, să-mi împrumute niște haine curate și a doua zi vedem noi cum facem cu restul. Doamne, exact în noaptea aceea, nu puteam să mă gândesc la altcineva? La mătușa mea, care n-avea familie și mă răsfăța mereu, la orice coleg de clasă mai de bun simț? Chiar și la pocăiții de pe strada paralelă ar fi fost mai bine să mă duc… Dar nu, m-a pus dracu’ să decid să merg fix la Mihai și să ajung în momentul cel mai nepotrivit. Regretul meu pentru câini se împletește și azi cu ciuda pentru alegerea care m-a dus la desăvârșirea nenorocirii mele, să pierd, împreună cu Muki și Lăbuță, ceva ce era poate și mai de preț.
Ar fi trebuit să-mi dau seama… dar pe-atunci eram prea tânăr și prea naiv.
Când m-am apropiat de blocul lui Mihai, era unșpe și ceva, însă am văzut lumină la geam și am răsuflat ușurat. Eram pe punctul s-o tai spre direcția apartamentului lor, când am văzut-o pe ea, pe vecina noastră. Da, cea care scăpase portocalele mai devreme. A trecut fix prin fața mea, dar nu m-a văzut, baticul negru îi acoperea o mare parte din față. Privea doar înainte, pășea hotărât și am simțit că nu avea același aer ca mai devreme, când m-a luat cu „drăguțule”. Mi-a stat inima-n loc. M-am retras repede după colțul clădirii și am ocolit-o. În sfârșit am ajuns la geam și atunci a venit a doua surpriză, sau mai bine zis, al doilea film mut din acea seară, pe care îl vedeam prin sticla luminată. Nu știu ce m-a șocat mai mult, personajele sau atmosfera crudă care însoțea toată imaginea.
Mihai stătea în genunchi în fața tatălui său, cerându-și scuze prin toți porii corpului, care-i tremura vizibil. Spatele îi tresărea din când în când, speriat parcă de ce s-ar putea întâmpla. Tatăl avea o imagine nefiresc de dură, ochii-i împroșcau ură, iar gura arunca injurii și cuvinte nedemne de auzit de către un copil, care n-avea cum să greșească atât de grav. Am rămas încremenit, mintea îmi spunea să fug, să nu cumva să ajung în ipostaza lui, însă corpul nu voia să se mai miște. Stăteam fixat în fața geamului, cu lacrimile gata să se prăvălească și mă gândeam cu durere în suflet la bunul meu prieten. Niciun cuvânt, gând sau acțiune nu l-ar fi ajutat în situația de față, și totuși simțeam un fel de datorie de a interveni.
În momentul în care am decis să bat în geam, tatăl a făcut un gest brusc, fața i s-a înnegrit și mâinile sale au apucat cu forță buclele blonde ale prietenului meu drag. Pentru o secundă am putut vedea fața lui Mihai pătată de sânge și lacrimile care-i curgeau șiroaie.
Am început să mă gândesc cu drag la tata, la vorba lui aspră care șuiera pe la urechile noastre de fiecare dată când nu ne făceam temele sau nu o ajutam pe mama. Mereu l-am crezut un om rău și nedrept, dar el nu știa cum altfel ne-ar putea ghida în viață. Pironit în fața geamului lui Mihai, am simțit toată incorectitudinea din lume, toată ura și o furie incontrolabilă. Am văzut în fața ochilor un animal fără emoție, empatie, nu un tată care își corectează fiul.
Acela a fost momentul în care își întoarse fața spre geam, simțind că cineva îl privește de o vreme. Eram atât de aproape, încât atunci când deschise fereastra, aerul din cameră mă izbi în față, odată cu amenințarea scrâșnită începută de mai devreme. Și acel aer era încărcat de răsuflarea lui plină de alcool și de suspinele lui Mihai:
– …vii pe-aici, o să te omor, dumnezeii curvei care te-o fătat!
Într-o mână apucase ceva lung și sclipitor. M-am tras în spate atât cât să pot da forță loviturii. L-am izbit cu un par de fasole din cei câțiva rezemați de soclul blocului. Mâna mea îi dibuise oarecum mecanic. Probabil l-am luat pe cel mai noduros, pentru că în timp ce aluneca moale de pe geam pe parapetul blocului, i-am văzut nasul despicat și buza de jos atârnând fleșcăită. A doua lovitură a fost, cred, peste ceafă sau omoplați. Și, cu siguranță, ultima a venit peste fața tumefiată și sângerândă, întoarsă spre mine. Am rămas acolo înțepenit, privindu-l cum încerca să se ridice, pufnind sânge și salivă. Mihai a sărit de pe geam, a ajuns între mine și el și mi-a smuls parul din mână. M-am trezit dintr-o dată, buimac, și-am făcut un pas în spate încrucișându-mi mâinile în fața ochilor, ca o slabă apărare. Sau să fi fost scuză?
– Mihai ! Eu nu… El voia…! Mihai!
Mihai însă începu să îl lovească cu parul, cu picioarele. Plângând și înjurându-l, se aruncă peste el și-l strânse de gât, izbindu-l cu capul de asfalt. Unul plângea din ce în ce mai tare, iar celălalt gemea tot mai încet.
Mașina de gunoi care descărca tomberoanele mai sus pe stradă a acoperit zgomotul pe care-l făceam. Așa se explică de ce nimeni nu a ieșit să vadă ce se întâmplase, să strige la noi sau să ne oprească. Sau poate că bărbatul care teroriza un bloc întreg de ani de zile, de fiecare dată când era eliberat sau venea acasă băut și răzbunător, nu merita ajutat. Dimpotrivă. Începuse demult să își sape singur groapa.
L-am prins pe Mihai de subsuoară și l-am târât pe iarbă.
-Oprește-te! Ajunge, că-l omori. Stai aici și vezi să nu se ridice!
Apoi am fugit până la garajul în care dormea Inginerul. Așa îi spuneam boschetarului ce aduna cartoanele din cartier. Cu siguranță era beat mort, ca-n fiecare seară.
M-am întors cu câteva cartoane și le-am aruncat peste nenorocitul ce horcăia stins. Apoi am rămas acolo, lângă un Mihai cu o privire pierdută și o inimă ce-i spărgea pieptul.
-Să-l ducem la Groapa Viperei. Îl aruncăm acolo și cumva o scoatem mâine la capăt.
-În Groapa Viperei… repeta Mihai.
-Îl punem în căruciorul Inginerului. Mă duc să-l aduc!
Mașina de gunoi se îndepărtase de-acum, iar noi am luat-o oricum în direcția opusă. Până la Groapa Viperei am dat de vreo doi-trei oameni, care nici nu bănuiau ce ar putea fi sub grămada de cartoane. Vecina care se întorcea către casă, aproape că mă atinsese în trecere, uitându-se în pământ pe lângă năframa ce abia îi acoperea ditamai vânătaia de pe față. Cel ce i-o făcuse, tocmai trecea pe lângă ea, întins într-un cărucior. Zdrobit, dar nu mort. Morții nu gem.
Trăgeam amândoi de cărucior, tăcuți. Doar când am ajuns pe marginea gropii și după ce am ascultat cum se rostogolea, bufnind, până se opri în tufișurile de jos, doar atunci ne-am privit unul pe celălalt. Și ne-am întrebat ce putea să urmeze de-acum? Lătrăturile și schelălăielile ce veneau din cealaltă parte a gropii, ne-au împuns pașii. Cel puțin câțiva dintre ei.
-Mihai, îl legăm, îl băgăm în tufișuri și mâine ne întoarcem. Doar să nu fugă acum. Mă duc să aduc ceva de legat. Vezi unde s-a oprit și strigă-mă. Vin după tine.
I-am dezlegat pe Muki și pe Lăbuță, luând cu mine curelele groase. Câinii începeau să se încurce bucuroși printre pașii mei, în timp ce alergam spre locul în care credeam că e Mihai. Era târziu, iar luminile slabe ale orașului nu ajungeau în Groapă. Nici luna nu ajuta mare lucru.
-Unde ești?!
Am strigat cumva șoptit și frica începea de pe acum să umple locul lăsat de adrenalină.
-Aici!
Mi s-a răspuns la fel de șoptit, lucru care nu mă ajuta să-mi dau seama unde era prietenul meu.
Apoi, dintre tufișurile care se mișcau brusc și zgomotos, un răgnet surd, urmat de încă unul, îi făcu pe Muki și pe Lăbuță s-o ia la fugă lătrând. M-am luat după ei și am ajuns să-l văd pe tatăl lui Mihai, mai mult târându-se spre direcția noastră.
La câțiva pași de Mihai, s-a prăbușit. Printre gemete, am înțeles doar cuvintele „mușcat” și „mor”. Muki și Lăbuță lătrau speriați pe lângă tufișuri, acoperind mare parte din gemete…
Mai târziu, după ce-am trecut de șoc, mi-am dat seama despre ce era vorba. Prima mușcătură de viperă fusese cea de pe mână, urmată de o alta, pe față. Apoi altele mai mici, probabil mușcături de pui. Puii de viperă injectează mai mult venin decât adulții, pentru că nu știu să-și controleze dozele eliberate. Durerea cauzată de mușcăturile de viperă echivalează cu durerea cauzată de o lovitură de ciocan. Iar viperele din cuib sunt și mai agresive. Am citit asta câțiva ani mai târziu.
-Mihai, trebuie să-l ducem de-aici. Sun la Salvare! Să facem ceva, o să moară, a fost mușcat de ceva șarpe. Sau de vipere!
-Lasă-l!…Lasă-l!
Mihai m-a prins de mână și strângerea lui avea o fermitate poruncitoare. Pe tăcute, s-a așezat pe iarbă și m-a tras lângă el. O liniște întunecată umplu încet Groapa, iar așteptarea noastră lungă o închidea, fixând-o acolo în noi, eternă și nemișcată. Ermetică. Suspinele tot mai slabe venite din fața noastră rămâneau singura dovadă a trecerii timpului.
N-am vorbit niciodată despre asta și nici nu ne-am întrebat cât am rămas acolo, privind cum veninul atingea încet fiecare venă, fiecare celulă – o procedură pe care natura a perfecționat-o de-a lungul mileniilor, și la care eram martori tăcuți. Sau mai degrabă, complici.
SFÂRȘIT.
NICI MUȘTELOR NU LE PLACE PRAFUL
Un text de Diana Galoș, Viorel Prodan, Codrina Iordache, Dan Dăneasa, Edmond Kreibik
„Parcă ai două picioare stângi!”, „Cam dai cu stângul în dreptul !”, „Ascultă muzica!”
După ce i s-au repetat de câteva ori în copilărie aceste fraze, a ajuns să creadă că îi lipsește cu desăvârșire o genă, că nu va reuși niciodată să se simtă în largul ei dansând. Ii plăcea atât de mult să îi vadă pe alții cum se mișcă, cum închid ochii și uită de orice altceva. Iși dorea să se lase și ea purtată de muzică, să simtă acea libertate și magie pe care o vedea la ei. Oriunde mergea, avea impresia că toată lumea putea și știa să se bucure de muzică: la petrecerile din liceu, la spectacolele de balet, în piesele de teatru.
De-a lungul timpului, a înteles că orice poate fi învățat. Dar dansul nu. Dansul se simte. Ori ai simț muzical, ori nu dansezi.
Nicio problemă, știa să facă atâtea alte lucruri. De exemplu, toată lumea o admira pentru cum juca tenis, pentru modul în care conduce mașina, lucru care îi făcea pe toți prietenii ei s-o prefere ca șofer în călătoriile lungi. De altfel, mai era și nivelul la care știa să lucreze în PowerPoint și în aplicațiile CRM, care a ajutat-o să aibă acest job bine plătit, iar înotul i-a adus chiar un loc 3 la naționalele de juniori. Toate astea erau rezultatul miilor de bazine înotate, a pătrunderii algoritmilor și a concentrării în fața computerului sau a terenului de tenis. Concentrare, repetiție – esența învățării.
Nu poți dansa cu trăirile încătușate. Dansul are nevoie de muzică mai mult decât de tehnică. Și muzica nu se face cu rigla și cu echerul. Muzica vine din emoții și emoțiilor trebuie să li se răspundă cu emoții. Multele ore de repetiții nu ajutau atunci când trăirile păreau să fie înlănțuite. Spaime, manii, neliniști, stratificate în adâncul ei ani de-a rândul, de dragul aparențelor, pentru a evita reproșurile. Fiecare lovitură la tenis, fiecare bazin înotat, avea ca motor furia datorată neînțelegerii pretențiilor celor din jur.
Simțea de mult timp că lecțiile de dans nu mai aveau cum să ajute, și că, de fapt, trebuie scormonit mai adânc și cu răbdare undeva acolo, în demultul confuz și singuratic. Pe calea asta trebuia să pășească și asta cât de repede.
Se uita la paharul de vin, neatins, cu fruntea rezemată în palmă. Brațul îi era deja amorțit. Când întinse mâna după telefon îl sună pe Matei. El era persoana pe care o admira cel mai tare, genul de om care trăiește din plin: fără reguli, fără încrâncenare – doar libertate pură. Nu avea nevoie de liniaritate, de structuri bine închegate, el se nimerea în moment și alegea să simtă fiecare părticică din el, fie ea bună sau rea. Important pentru el era sentimentul de a fi viu, de a trăi în prezentul care are atâtea de oferit și de a iubi pur, intens și fără a cere nimic înapoi.
Pentru ea, Matei era o enigmă, un om prea liber pentru cușca pe care ea o numea viață. Avea momente în care îl detesta, îi ura liniștea din suflet și modul „nechinuit” de a exista. Dar avea și momente când simțea că el era singurul care o ținea pe linia de plutire. Pentru ea, totul necesita control și rigiditate, iar pentru el totul era un dans cu mișcări fine, gingașe și întotdeauna perfect echilibrate.
Seara, când pereții începeau să se adune deasupra ei, avea nevoie să îl sune, să se mai descătușeze puțin din lanțurile lumii ei și să evadeze într-un loc sigur, păzit, unde sufletul ar fi putut să învețe să danseze.
De data aceasta, însă, nu mai era la fel. De data aceasta, îi răspunse robotul.
„Ce bizar!”, își spuse Maria. Închise telefonul, simți un nod în gât și avu impresia că inima ei a sărit o bătaie. Ah, probabil a fost doar o părere. Prin urmare, formă din nou numărul lui Matei. Chiar în acel moment, auzi soneria apartamentului ei, acel „ding-dong” cald, atât de familiar și însoțit mereu de sentimentul de mister: cine ar putea fi. Se uită pe vizor și nu văzu decât holul gol. Bineînțeles, vizorul limita destul de mult câmpul vizual. Cum era luna mai, nu era vorbă de vreun sezon de colindători sau mai știu eu ce musafiri nedoriți.
Mai mult, Maria se întreba dacă nu cumva i s-a părut că aude soneria, dar în acel moment auzi o bătaie cu pumnul în ușă, urmată de o voce de bărbat.
„Cine e?”
„Hai, deschide, doar știi că eu sunt!”. Vocea șoptită o făcu pe Maria să lase garda jos și să deschidă ușa. Holul era în continuare, gol.
Liniște. Liniște totală, preț de un minut stingher. Maria trase ușa după ea și se închise din nou în casă uitându-se pe vizor. Nu părea să fie vorba de o glumă a vreunui copil din vecini. Nu auzise niciun fel de pași pe casa scărilor, iar treptele clădirii vechi în care locuia, erau din lemn și ar fi scârțâit bine de tot.
„Ciudată treabă!” Nu-i venea sa creadă. De data asta încuie ușa și cu riglul. Apoi, se hotărî să nu îl mai sune pe Matei, ci direct la Poliție. Însă ce ar fi putut să le spună polițiștilor? Avea senzația că o lovește un atac de panică încercând să argumenteze că cineva i-a sunat la ușă, dar acum nu mai este – eventual că a avut și o „auzenie” – pentru că nici măcar vedenie nu-i putea zice. Nu! Nu, ceva era ciudat cu ‚C’ mare.
Se întrebă dacă nu cumva tot incidentul n-a fost decât rodul propriei sale imaginații. Dar tot atunci își dădu seama că din televizorul din sufragerie se scurgeau replici dintr-un film. Încremeni. „Când am pornit eu televizorul?”. Intră încet în cameră și răsuflă ușurată. Pe fotoliul de piele neagră, stătea Matei. Avea un aer plictisit și gesticula cu telecomanda.
-Auzi, ăsta e filmul meu preferat. E incredibil. Ce actori, ce suspans, e tare!
-Auzi, termină cu farsele astea de doi bani. Mă sperie îngrozitor. Știi asta și ți-am mai spus-o.
-Știi care scenă îmi place mie cel mai mult? De fapt sunt mai multe, stai să-ți explic…
-Tu ai auzit ce ți-am spus? Iar faci pe nebunul!
-Uite, asta e una dintre favorite! Studiază mimica acestui actor. E beton! Păcat că va muri. În film, firește, spuse el, râzând în hohote.
„Nu știu ce să mă mai fac cu tine, zău că nu știu”. Maria păși spre bucătărie cu gândul de a-și face o cafea. Îl întrebă dacă dorește și el una.
-Cu lapte, nu-i așa? Nu vei învăța niciodată cum se bea o cafea adevărată. Dar îți mai spun o dată. Nu se bea nici cu zahăr, nici cu lapte. Dar ce nu fac eu pentru tine? Uite, stric bunătate de cafea braziliană, de la mama ei de acasă.
Se întinse spre raftul unde avea o pungă de zahăr nedesfăcută. Apoi luă din frigider un tetra-pak de lapte UHT de 1,5% grăsime, cu sigiliul intact. Pufăi oarecum amuzată. Din sufragerie răzbăteau niște focuri de armă, distorsionate de cei aproape 80 de ani de istorie cinematografică cât avea pelicula. Luă o cană care avea o ilustrație din Micul Prinț. Turnă cafeaua care emana un abur gros, opac. Inspiră puternic și numără până la doi. Puțin lapte, amestecă de câteva ori în sens anticeasornic și intră în sufragerie. Așeză cana în dreptul fotoliului de piele neagră, pe un rotocol din carton pătat, ce mai arăta, totuși, sigla clubului AC Milan. Aranjă o pătură scoțiană pe fotoliu și se îndreptă spre camera ei.
Pe ecranul televizorului ateriză o muscă neagră care lucea strident. Pipăi sticla, dar inspiră praful gri, cleios. Rămase lipită acolo, cu trompa înfundată cu acel praf, de pe acel televizor care nu pornise de exact șapte ani, din acel apartament aflat în Complexul Majestic, unde, într-o cameră zăcea ea, fixând o tăietură îngălbenită dintr-un ziar, lipită de perete.
SFÂRȘIT.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.