Până să încep să citesc minunata biografie a lui Cehov, realizată de Donald Rayfield, nu m-am gândit niciodată la precaritatea vieții de final de secol XIX. În majoritatea montărilor după textele cehoviene vedem niște oameni melancolici, care-și deplâng existența inutilă, retrași în conacele de țară, refuzând să discute despre ceea ce-i macină cu adevărat. Pentru că le lipsește curajul, determinarea și se tem de vulgaritate. Ceea ce cred că se pierde din vedere, în cele mai multe cazuri, e tocmai această chestionare a utilității, a perspectivei de „lișnii celovek” în relație cu realitatea, mai profundă decât imaginea unei clase sociale pe cale de dispariție, mai tristă decât un simplu concept filosofic și mai brutală decât orice revoluție: iminența morții. Nu doar în Rusia, ci și în lumea-ntreagă, se murea de holeră, tifos, tuberculoză, sifilis, ca să numesc doar câteva din cele mai frecvente afecțiuni cu care se confrunta omenirea. E foarte greu să ne imaginăm astăzi acea fragilitate a vieții, a luptei pe viață și pe moarte, a supraviețuirii în urma unei mari epidemii, când poate nu unul, ci mai mulți membri ai familiei, prieteni apropiați, iubiți sau străini oarecare, s-ar fi putut să nu fie la fel de norocoși. Se poate ca această cauză să nască un urlet surd pe interior. Se poate să înțelegem altfel regretul și continua melancolie a micilor moșieri care nu-și mai găsesc sensul. Rayfield vede personajele cehoviene ca pendulând între acei oameni cu ințiativă, dar care aleargă după cauze pierdute, asemeni lui Don Quijote și oameni cerebrali, dar incapabili de acțiune, ca Hamlet. Iar acești oameni nu sunt strict rezultatul imaginației lui Anton Pavlovici Cehov, ci mai degrabă un raport al realităților din anturajul lui imediat. Rayfield vorbește despre „punctul slab” al lui Anton: incapacitatea lui de a înțelege rănile cauzate celor din jur, prin portretizarea lor în textele pentru scenă sau în schițe. Și-a distrus în acest fel nenumărate legături, lăsând în urmă un gust amar și un val de resentimente. Relațiile în care s-a trezit par complicate, prin însăși încercarea continuă de evitare a complicațiilor. Sună destul de… contemporan, după mine. Cehov s-a văzut pus în aproximativ 33 de raporturi „with no strings attached” cu diferite fete și femei, singure, măritate, în alte relații, întinse pe durata a câtorva săptămâni, luni, ani, uneori fiind antrenat chiar în mai multe legături în paralel. Suferea de ceea ce numim astăzi „fear of commitment”, una din cele mai des întâlnite probleme ale unui mare procentaj de bărbați ai zilelor noastre. Să fie ăsta rezultatul unor traume latente din copilărie? Posibil și probabil, însă explicația cea mai plauzibilă este „foamea de timp”, nevoia de a trăi cât mai mult, înainte ca totul să se termine brusc. În decembrie 1884, și-a depistat primele semne de tuberculoză. În momentul în care începi să expectorezi sânge din plămâni, e puțin cam greu să te gândești la legături amoroase perene.