…și care se pot aplica și în afara lui, sau în alte domenii
LUCRUL #1 – „Imaginația e un mușchi care trebuie antrenat”
Nu am spus-o eu, ci Ariane Mnouchkine. Mnouchkine este una din cele mai mari regizoare ale lumii. Da, încă mai trăiește, dar este foarte în vârstă. În 1963 a fondat compania Théâtre du Soleil, într-o fostă fabrică de arme și praf de pușcă, de la marginea Parisului.
Ea vorbește despre puterea de a fi în prezent. Adică momentul în care spectacolul se întâmplă. Nu este nimic altceva în afară de acea clipă. Trecutul nu există, viitorul nici atât. Prezentul este singurul moment în care putem schimba lucrurile în bine sau în mai puțin bine pentru noi și pentru ceilalți. Dar, ca să faci asta, ai nevoie de imaginație. Iată ce spune Mnouchkine despre imaginație: „Când muncesc cu actori foarte tineri, într-un stagiu, de exemplu, asta este una din primele întrebări pe care le pun. Îi întreb care este, după părerea lor, cel mai important mușchi al actorului. Firește că nimeni nu se gândește la asta, și-atunci le spun: „Este imaginația”. Și ea se dezvoltă, se lucrează: este la fel ca mușchiul gambei.” (p. 52). Imaginația trebuie hrănită, întreținută. Imaginația ne ajută să vedem lucrurile de care avem nevoie și de care putem să ne agățăm în prezent.
Nu doar artiștii au nevoie de imaginație. Ca educator, ca matematician, ca inginer, arhitect, agent de vânzări, manager, PR, jurnalist, you name it – imaginația ne ajută să facem lucrurile diferit, în felul nostru, să ieșim în evidență. Cu toții ne dorim să fim văzuți, remarcați, admirați, apreciați. Autenticitatea nu vine din manuale și sfaturi scrise de oameni de succes, din cărți de self-help și rețete testate pe o sută de români. Nu – ea vine din propria noastră persoană, din propria noastră imaginație și din modul nostru personal de a „combina” informațiile deja știute. În facultate, aveam un profesor care ne repeta la infinit următoarea afirmație: „Originalitatea e un concept al secolului XX. Astăzi se caută lucrurile bine făcute”. Cel mai probabil, dacă ne credem originali, s-ar putea să fim doar dezinformați. Avem nevoie de imaginație pentru a ne face realitatea suportabilă, dar, ca orice alt talent necultivat, ea moare în timp. Cum ne exersăm mușchiul imaginației? Konstantin Stanislavski, actor și regizor de la începutul secolului XX, spune că totul poate începe de la o simplă întrebare: „Ce-ar fi dacă?”. Această întrebare pusă în orice situație în care ne aflăm, ridică la fileu o multitudine de posibilități. Viața înseamnă acțiune în egală măsură cu introspecție și reflexie. Dar toate astea pornesc de la întrebarea „ce-ar fi dacă?”.
Teatrul m-a învățat că viața înseamnă AICI și ACUM și că n-ar trebui să așteptăm ca ea să ni se întâmple. Se întâmplă în fiecare moment, chiar și atunci când dormim. Dar imaginația noastră ne ajută să fim cât mai în prezent.
LUCRUL #2 – Umblând în pantofii celuilalt
O replică la prima mână și destul de enervantă este atunci când cunoști pe cineva, iar acel cineva află că „te ocupi cu teatrul”, presupune că ești actor și spune, ca o constatare ce se vrea simpatică: „înseamnă că știi să minți foarte bine”. O atitudine și un enunț care denotă o mare dezinformare și nimic mai mult. Actorii și, în special artiștii autentici, nu mint – încearcă să înțeleagă și să-și explice fenomenele și principiile lumii. Ca scriitor nu poți să nu-ți iubești sau să nu vrei să-ți înțelegi personajele pe care le creezi, iar ca actor ai nevoie de aceleași motive ca să le interpretezi.
Nu e suficient să spui despre un personaj: „e un om rău”. Trebuie să-ți explici și de ce. În scris avem ceea ce se numește „efectul 3D” – să încerci să construiești un personaj tridimensional, cât mai aproape de realitate. Oamenii în carne și oase nu sunt definiți de o singură acțiune: au un trecut, un prezent ca o consecință a acestui trecut și un viitor posibil. Poate în general lucrurile pe care le știm despre noi înșine ne lasă impresia că suntem buni, onești, sufletiști și așa mai departe, dar cu toate astea, într-o situație specifică, s-ar putea să descoperim că suntem plini de resentimente, mincinoși sau răzbunători. Face asta din noi personajul negativ într-o situație anume? Cu siguranță. Putem spune despre noi că suntem răi în totalitate? În mod cert, nu.
Între noi fie vorba, întotdeauna personajele negative sunt și cele mai atractive și mai interesante pentru un artist, pentru că-ți permit o libertate mai mare de interpretare. E o provocare să te pui într-o situație concretă și să-ți răspunzi la întrebarea: „eu ce aș fi făcut?”. Cauți explicații și motivații ale unor acțiuni aparent nejustificate, dar undeva ele-și au o logică a lor.
Empatia e răspunsul – a umbla în pantofii celuilalt. În momentul în care încercăm să înțelegem un alt punct de vedere decât al nostru, nu mai suntem capabili de ură. Oamenii urăsc lucrurile pe care nu le cunosc sau nu au curiozitatea să le înțeleagă. Înainte de a da verdicte, atât în artă, cât și în situațiile de viață, ar trebui să analizăm în profunzime, să încercăm să ne punem în locul celuilalt și să explicăm acțiuni. Până la urmă, „personajul negativ” este și el un erou, în felul lui.
LUCRUL #3 – „Curtea joacă regele”
Întreaga noastră viață e un lanț de situații prin care trecem, pe care le rezolvăm sau le evităm (astea din urmă ajung să fie recurente, până nu le mai putem ocoli). Fiecare situație, de la cea mai banală („unde și ce mănânc astăzi”, „dacă să ies sau nu în oraș”) la cea mai complicată („să-mi schimb jobul”, „să plec din țară”, ș.a) ridică presiunea de a lua decizii. Putem să fim conștienți de ele sau nu. În teatru, fiecare opțiune și decizie e conștientă. În teatru, situația e totul.
Îmi place să mă gândesc la situație ca la un joc de… tenis, să zicem: avem un teren, doi jucători și o miză. În atingerea scopului, fiecare din jucători are o serie de tactici. În linii mari, cam același lucru se întâmplă și-n viață. De exemplu, nu intrăm în vorbă cu cineva doar de dragul de a ne auzi vorbind. Nu! Există un context (corespondentul terenului de tenis), o miză (vrem să fim acceptați, validați, iubiți, iertați, promovați, etc) și un interlocutor asupra căruia se exercită tacticile de a ne atinge scopul. Și, ca în fiecare joc, există câștigători și perdanți. În orice fel de situație, ne asumăm automat sau impus, un statut. E foarte important să fim conștienți de asta și de faptul că putem să ne jucăm și să jonglăm cu poziția noastră, ca tactică de a obține ceea ce ne dorim. Cu toții facem asta, sub o formă sau alta.
De exemplu, cineva care va juca întotdeauna un statut înalt s-ar putea să câștige o aură de superioritate asupra celorlalți, dar poate nu se va putea face niciodată plăcut. Sau, din contră, cineva care va juca întotdeauna un statut inferior, va trece neobservat sau va fi antipatic și evitat din cauza faptului că-și va plânge, probabil, tot timpul de milă.
Pentru cei care au o meserie ce implică interacțiunea cu multe categorii de oameni, este extrem de important să înțeleagă ideea de statut și cum acționează acesta în funcție de situație. Managerii, agenții de vânzări, directorii de companii și angajații lor, antreprenorii, ca să enumăr doar câțiva din aceștia, au nevoie să înțeleagă principiul prin care statutul e un aspect maleabil, care ne poate ajuta să obținem acel ceva (oricare ar fi el). Și, mai mult decât atât, poziția de lider într-un grup nu ar trebui să dea voie cuiva să-și calce „subalternii” în picioare, doar pentru a le demonstra, așa din când în când „cine-i șeful”. Să nu uităm: curtea joacă regele și, fără curte, regele este cam singur.
Texte citate/amintite:
Féral, Josette. 2009. Întâlniri cu Ariane Mnouchkine. Oradea: Editura ArtSpect. Traducere de Raluca Vida
Stanislavski, Konstantin Sergheevici. 2013. Munca actorului cu sine însuși. București: Editura Nemira. traducere de Raluca Rădulescu
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.