„The truth is out there”

Zilele trecute, panica românilor privitoare la virusul Corona a atins cotele absursului: raioanele supermarketurilor au fost golite, în eventualitatea unei carantine generale. Din nou, întrebarea s-a formulat prost: „bine, bine, murim din cauza virusului, dar până atunci, ce mâncăm?”. De ce ar explica cineva oamenilor obișnuiți că nu un virus ca ăsta te ucide, ci faptul că n-ai avut grijă de tine până atunci, că sistemul tău imunitar e la pământ de ceva vreme, că nu respecți micile reguli de igienă. Dar cum să fii crezut atunci când până chiar și BOR declară că pupatul icoanei nu te mai ferește de Corona? Icoana aia care te apăra de toate bolile transmisibile sau ereditare, a pălit în fața unei afecțiuni made in China. E trist. Și ce e mai trist decât exemplul de mai sus, e circul ăsta mediatic ce provoacă panica maselor. Și mă întreb cui servește toată treaba asta? Sau e doar pentru că un articol „dă bine” dacă are un titlu puternic? Se vinde? Se vinde! Ce contează că oamenii au început să-și raporteze semenii la Poliție pentru că sunt italieni și dacă sunt italieni, sigur au și viruși?

De fapt, ce voiam să subliniez este ideea adevărului relativ și felul în care acesta ne este livrat zi de zi. Și aici ar fi multe de dezbătut: este adevărul relativ o minciună? Este ficțiunea un adevăr relativ? Și dacă da, este condamnabilă? În ce sens? Narațiunile vieților noastre sunt relative, chiar și pentru noi înșine. Ficționalizăm despre noi înșine mai mult ca oricând prin story-uri de social media, statusuri interesante sau măcar funny, fotografii trecute prin chrome, reyes, lark, crema, slumber ș.a., cât să ne pună imaginile cotidiene într-o lumină cât mai artistică. Sau, indirect, să le vedem noi într-o altă lumină și să ne placă de ele. Să ne placă de noi. Le creăm o narațiune care ne convine, „based on real facts”. Multe știri pe care le aflăm de pe internet sunt „based on real facts, but not the real facts”. Se naște ceea ce am putea numi o suspiciune asupra dovezilor. Trăim o eră a neîncrederii: de cele mai multe ori, ceea ce este nu se suprapune peste ceea ce pare. Vorbim despre „post-adevăr” și „gândire critică”, folosim termenii ăștia atât de des, încât ajungem să-i bagatelizăm și să-i golim de sens – să operăm cu ei ca și când ar fi strict un exercițiu mental și nu niște concepte aplicabile în viețile noastre imediate. Și, mai presus de toate, fiecare din noi are certitudinea că știe EXACT despre ceea ce vorbește. Pentru că, pe lângă neîncrederea în ceea ce accesăm online, ne-am dezvoltat o neîncredere cronică în aproapele nostru și în sursele lui de informare. Și, în tot acest tăvălug de idei și concepte, pierdem din vedere un singur lucru: acela că manipularea se face pe nesimțite. Când ești manipulat, nu știi că ești manipulat. E un fel de „Ură, ură, ură. Haideți să ne strângem și să urâm împreună”, cum spune George Orwell, în O gură de aer (1939). E în firea lucrurilor să ne asociem cu oamenii care urăsc aceleași lucruri ca și noi și, paradoxal, conexiunile bazate pe asta sunt mai puternice decât orice.

Încerc să-mi răspund de ce, în ultimul timp, mi-e foarte greu să mai citesc texte de pură ficțiune și mă îndrept spre eseuri, memorii, scrisori, analize socio-politice etc. Una din explicații ar fi tocmai faptul că realitatea, așa cum e ea în acest moment, e și așa plină de un soi de ficțiune nesănătoasă. Corupția, de exemplu, e o ficționalizare nesănătoasă a situațiilor reale, cu rezultate tragice, pe care le resimțim zi de zi. Istoria, așa cum am învățat-o în școală, e o ficțiune nesănătoasă care distorsionează faptele din trecut; personajele episodice prezentate pe unele posturi de televiziune, cu existența lor ca o cometă în scandaluri și talk show-uri; discursul și imaginea politicienilor înainte, în timpul și după alegeri; scindarea de opinie între oamenii de rând, care urmărește, în fond, interesele claselor politice, etc. Toate, puse împreună construiesc imensa narațiune din care facem parte, întru totul chestionabilă. Unde se află adevărul în toată povestea asta? Îl mai avem în vedere, ne este frică, sau ne este imposibil să-l mai recunoaștem?