Într-una din zilele astea, căutând ceva prin documentele vechi, am găsit un text scurt, pe care nici nu mai în ce conjunctură îl scrisesem. Și poate că nici nu mai contează contextul, ci ideea care mi s-a născut acum în minte: aceea de a construi câte un episod-imagine personală a unor locuri din Cluj, așa cum mă raportam la ele înainte să fie transformate în țarcuri de beton. Impulsul mi-a fost dat și de viitorul spectacol care va avea premiera în câteva zile, și care m-a provocat să găsesc diferite nuanțe ale definiției cuvântului „acasă”. Planul este ca o dată pe lună să strecor aici, pe blog, câte un episod cu această temă. Așa că:
EPISODUL 1. Matei.
Într-una din discuțiile noastre pline de nostalgie din ultimul timp, tata îmi povestește cum în adolescență obișnuia să stea pe spațiul verde din Matei, la coada calului. Da, până nu demult Mateiul avea mult spațiu verde și umbră. Și mi s-a părut atât de tare să aud că tata făcea același lucru ca și mine la aceeași vârstă. Vârsta lui și vârsta mea de atunci, două universuri suprapuse aproape identic, dar în cromatică diferită: al lui în tonuri de gri-cenușiu și-al meu în roșu-galben-albastrul băncilor pentru care am devenit celebri în toată România. Eram amândoi parte din același decor tras pe film alb-negru sau color, parte a unei tagme de adolescenți semi-cuminți, pentru care muzica însemna totul și era reperul suprem în a ne alege prietenii și hainele. Asta eram eu, ăsta era tata. Și prietenul Matei ne-a primit cu brațele deschise și-n anii șaptezeci și la început de 2000.
Matei nu e doar un nume propriu, cel puțin nu pentru cei născuți în Cluj. Pentru „vinituri”, Matei înseamnă Piața Unirii. Dar Piața Unirii e un nume prea generic. Găsești o piață a unirii aproape în fiecare oraș din România, dar Clujul e singurul care și-a botezat Piața Unirii cu nume propriu: Matei. „Ne vedem în Matei” înseamnă că viața ta are un scop imediat, că-ți pescuiești prietenul din piață și decideți împreună unde să vă petreceți restul serii, înseamnă că ești în buricul târgului și adaugi un plus din viața ta vieții orașului, înseamnă că aparții. Generații și generații și-au trăit dramele, bucuriile și romance-urile sub coada calului lui Matei Corvin.
Povestea asta de aici poate să înceapă toamna târziu sau primăvara devreme, vă las asta la liberă interpretare. Fie toamnă, fie primăvară, dar să fie zilele lungi și disperate, în care chiulești de la Ed. Fiz. și e prea devreme să stați trei oameni pe un ceai în Pub sau Inso.
Și-atunci, te duci unde ești primit sau, mă rog, în locul în care nu te întreabă nimeni nimic niciodată: Matei. Acolo unde puneți mână de la mână, tu cu prietenii tăi, să vă luați un pachet de țigări de zece, sau o cola de un litru la sticlă. Nimic nu se compară cu sentimentul ăla în care te tolănești pe iarbă, fumezi, lumea în jur trece pe lângă tine și tu o drojdești, vorba aia, pe centru. Și timpul trece, nu-știu-cum, și vorbiți nu-știu-ce, dar e catchy ca naiba și nu te poți urni de-acolo. Și revii și tot revii și examenele bat la ușă, dar tu îți sprijini fundul în jeanși Lotus pe gardul catedralei și ești exact la fel ca restul de treizeci de copii care fac asta, atârnând ca ciorile pe cablurile de curent, cu tricouri supradimensionate cu HIM și KORN, care să le ascundă complexele, cu părul vopsit în negru cu henna, ras pe frunte în stilul Marilyn Manson, cu zgardă cu țepi la gât, cu tăieturi de lamă pe brațe, pe antebrațe, pe picioare, cu bocanci cu vârf de metal sau „șuzi”, cu tricouri peste bluze cu mânecă lungă, cu rimelul ieftin scurs și decadent, cu probleme mai mult sau mai puțin inventate legate de școală, de părinți, de prieteni, de iubiți și iubite, de depresie care pe atunci nu avea un nume, sau i se spunea „tristețe inexplicabilă” sau mai știu eu cum, în funcție de inspirație. Și revii și tot revii aici, pentru că e singurul loc în care nu ești întrebat niciodată nimic și simți totuși că aparții și nimeni nu te judecă pentru că toți aici suntem stricați într-o formă sau alta și te trezești într-o bună zi că ești numit pe stradă „pokemon”. Care nu e totuna cu EMO, de fapt, e o formă incipientă de EMO. Hai s-o zicem drept: la început au existat pokemonii, pe urmă au venit wannabe-urile de EMO, cu problemele lor fake și muzica proastă, pe care nu-i numeam EMO, ci uagări, de la „wanna be”. Și era super de căcat să-ți zică cineva că ești uagăr. Aproape la fel de rahat cât să ajungi rezident în Matei, dar ca să ajungi la statutul ăsta trebuia să te apropii de treizeci și să nu fi făcut nimic semnificativ cu viața ta până în acel moment. Și să trăiești din sandviciurile pe care le primeai zilnic de la pokemoni. Am cunoscut un singur rezident 100%, nu mai e, dar asta e o cu totul altă poveste, pentru altă dată. Ce vreau să zic, însă, e că înainte ca Mateiul să găzduiască evenimente comerciale, găzduia oameni.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.