Munro. Bunny Munro

Zilele trecute discutam cu o prietenă despre universul lui Nick Cave. Nu mai știu de unde a generat discuția, posibil de la una din piesele pe care le ascultam în acea dimineață și care s-a nimerit să fie a lui. Eu susțineam că Nick Cave mă duce într-o zonă de American Gothic updatat zilelor noastre și ea-mi spunea că estetica lui îi inspiră mai mult direcția lui Tim Burton. Singurul lucru incontestabil al discuției noastre a rămas faptul că spiritul lui dark se vede de pe Marte și, să afirm asta e ca și când aș scrie o platitudine de genul „noaptea e întuneric”. A, și că Nick Cave e unul din puținii artiști plurivalenți, profunzi, ironici și, paradoxal, destul de mainstream.

Îl ascult de multă vreme, poate din adolescență și ce mă atrage la stilul lui muzical e… povestea.  Piesele lui sunt povești despre destine, moarte, iubire, sex, pierdere, crimă, răzbunare, gelozie. Ni i-a „livrat” pe Stagger Lee („It was back in ’32 when times were hard/He had a Colt forty-five and a deck of cards/Stagger Lee/He wore rat-drawn shoes and an old stetson hat/Had a ’28 Ford, had payments on that”), Henry Lee („Get down, get down little Henry Lee/And stay all night with me/You won’t find a girl in this damn world/That will compare with me”) sau pe Elisa Day („And I kissed her goodbye, said, “All beauty must die”/And I lent down and planted a rose between her teeth”), ca să numesc doar trei dintre personajele memorabile ale hit-urilor lui. Într-un fel, mesajul pe care îl transmite printre rânduri se aseamănă cu convingerea pe care o propovăduiau The Doors în muzica lor, și anume: iubirea înseamnă sex, iar sexul înseamnă moarte și în asta se află mântuirea.

Moartea lui Bunny Munro, cartea pe care a publicat-o în 2009, merge în aceeași direcție. E cam ca un album de-a lui Nick Cave, fără muzică, dar cu imagini la fel de puternice. Pe scurt, Bunny Munro e un comis-voiajor care vinde produse cosmetice unor femei foarte dornice de a fi „unse cu toate alifiile”, la propriu și la figurat. Bunny e obsedat de sex și i s-a pus pata masiv pe Kylie Minogue și Avril Lavigne. Toate femeile cu care ajunge să copuleze (multe la număr) aduc a Kylie sau Avril, numai că sunt mai grase, mai urâte și mult mai promiscue. Sunt convinsă că twist-ul ăsta al personajului e un inside joke, pe care n-ai cum să te frustrezi că nu-l cunoști: creează oricum scene savuroase ca momentul în care Bunny își conduce Fiatul Punto pe lângă o plajă populată în totalitate de femei, un adevărat rai al vaginelor, în timp ce la radio se difuzează piesa Spinning Around a lui Kylie. Bun, deci pe scurt, Bunny Munro e un misogin îngrozitor din cauza căruia soția lui ajunge să se sinucidă. Singurul care-l vede un erou în viață este fiul lui de 9 ani, Bunny Junior. După înmormântarea soției sale, tatăl și fiul pornesc într-o călătorie cu un țel ambiguu… s-o numim „fuga de responsabilități” sau „fuga de vinovăție”. Spoiler (care de altfel apare și în titlu): moare la final.

Și-acum: de ce mi-a plăcut? Pentru că, dincolo de extremismul actelor și lipsa de conștiință a personajului principal, este vorba de o altfel de iubire, mult mai profundă – aceea dintre un tată pierdut și un fiu naiv și genial. Și acest tată pierdut, bărbat al instinctelor, a fost și el cândva un băiat de 9 ani ignorat de către tatăl lui. Prin urmare, această moștenire a spiritului falic/tragic se pasează din generație în generație. Indirect, e povestea unui băiat singur, fie că încă e copil, bărbat în plină criză de andropauză sau bătrân pe moarte. Pe toți trei îi cheamă „Bunny” și s-ar putea regăsi în următorul fragment din carte: „Dintr-o dată, băiatul se simte extraordinar de scârbit de adulți – polițiști cu bastoane și perverși în trening alb, nebuni cu semne zodiacale la gât și femei care fac ca cocoșul, grași în rochii și mame care se sinucid – și se întreabă furios unde dracu’ e taică-su.” În plus, lectura are un ritm acaparant (cel puțin pentru mine, care am citit-o cam într-o zi, pentru că n-am putut s-o las din mână). Și-am aflat mai apoi și de ce: inițial, intenția lui Cave era să scrie un scenariu de film, dar s-a răzgândit pe parcurs și i-a ieșit un roman. Din câte știu, prin 2010 era vorba ca ea să se ecranizeze într-o miniserie de televiziune în Marea Britanie.

Și-acum, ca să închei articolul într-o notă circulară și împăciuitoare: da, prietena mea avea dreptate și, citind asta, va zâmbi cu subînțeles. Universul cărții merge în direcția Tim Burton, combinat cu Jim Jarmusch (aș adăuga eu). Evident, acest lucru e o afirmație absolut subiectivă. Oricum ar fi, merită detașarea de la acțiunile cotidiene, măcar pentru o zi.

Nick Cave – Moartea lui Bunny Munro (traducere de Ciprian Șiulea, ed. Polirom 2018)