Autofiction: Lucia Berlin

Într-un interviu acordat studenților ei, Lucia Berlin (a se citi „Lusia”) spunea că singurul lucru pe care și-l dorește pe viitor e ca într-o zi, o fată oarecare să intre într-o librărie și să-i descopere cărțile. Și cam asta s-a întâmplat și cu mine, săptămâna trecută, când m-am avântat să-i citesc antologia de proză scurtă, Manual pentru femei de serviciu.

Cine e Lucia Berlin? După mine, e cea mai punk prezență a literaturii americane. „Cel mai bun scriitor de care se poate să nu fi auzit”, „cea mai interesantă persoană pe care n-ai cunoscut-o”, cum au descris-o criticii. De-a lungul vieții, a fost publicată în tiraje mici, la edituri mai puțin pe val, fiind ceea ce azi am spune „autor underground”. Berlin însăși mărturisește că scopul ei nu era să facă neapărat o carieră din scris, presărată cu premii literare și recenzii influente. Pentru ea, scrisul a însemnat un act intim, de onestitate și comunicare cu un public restrâns.

De-a lungul vieții, Lucia Berlin a fost femeie de serviciu, asistentă medicală, telefonistă, profesor, mamă singură a patru băieți. Mai bine de jumătate din viață s-a luptat cu dependența de alcool, transmisă în familie din generație în generație, și cu o scolioză care a ajuns să-i perforeze plămânul la bătrânețe. Cu toate astea, a continuat să fumeze până în ultimele zile. Pe scurt, Lucia Berlin s-ar putea să fie cea mai hardcore femeie pe care n-ai apucat s-o cunoști. Și povestirile ei scurte (sau foarte scurte) sunt presărate de accente autobiografice, pline de sarcasm și melancolie; au o atmosferă cu totul specială, ca și când ai face o călătorie în timp, în periferiile Los Angelesului, de exemplu, departe de glamour-ul visului american. Acolo unde individul se luptă cu sărăcia, lipsa unui scop în viață, responsabilități, singurătate, relații defectuoase, vise ucise, dependența de alcool și droguri, diferența de clasă și de gen. Proza ei îmi inspiră o galerie de fotografii de stradă, cu oameni obișnuiți în situații cu totul obișnuite și totuși, cu un conținut dramatic extrem de pregnant.

În cuvântul-înainte al ediției în limba română, scriitoarea Lydia Davis (care o cunoaștea personal pe Berlin), descrie pe scurt modul în care aceasta își găsea inspirația pentru scris: „Spunea că povestea trebuie să fie reală – dar cine știe ce însemna acest lucru pentru ea. Eu cred că însemna să nu fie forțată, nici fortuită sau gratuită: trebuia să vină undeva din profunzimea sufletului, să aibă încărcătură emoțională. I-a spus unui student al ei că povestea pe care o scrisese era prea savantă –  nu încerca să fii savant, i-a spus. Și-a cules singură literele pentru una din povestiri, lucrând la o mașină tipografică linotip, iar după trei zile de muncă a aruncat toate rândurile alcătuite cu grijă înapoi la topit, pentru că, a spus ea, povestea era <falsă>. ” (Davis 2018, 18).

Cred că e una din cele mai puternice, personale, sincere și tăioase voci din câte mi-a fost dat să întâlnesc în lecturile din ultimul timp. Talentul Luciei Berlin de a imersa cititorul în propriul ei univers, e incontestabil. E ca și când povestirile ei te așteptau doar pe tine.

LUCIA BERLIN – Manual pentru femei de serviciu (Editura Art, colecția Musai, 2018)

Traducere din limba engleză și note de Ioana Miruna Voiculescu 

Introducere și ediție alcătuită de Stephen Emerson 

Cuvânt-înainte de Lydia Davis 

597 pagini