Independent: Mozart.

În urmă cu aproape doi ani am trecut prin Salzburg și am refuzat să vizitez casa natală a lui Mozart. Probabil că melomanii au să înceteze să mă mai citească din acest moment. Într-adevăr, am trecut pe lângă clădirea de pe Getreidegasse, unde o mulțime de toate naționalitățile poza de zor tot ce se putea poza. Toți acești turiști, alături de celebrele bomboane și „hit-urile” săltărețe au contribuit zeci de ani la crearea unei imagini eronate a unui Mozart mititel, șturlubatic și pus pe șotii. Probabil că PR-ul ăsta îi începuse odată cu turneele impuse de către tatăl lui, Leopold. Relația lor, demnă de un sequel al filmului Whiplash, e una din principalele cauze ale îmbulzelii turiștilor de azi la muzeul din Salzburg. Pentru că, în fond și la urma urmei, foarte puține partituri i s-au publicat în timpul vieții. Leopold renunțase la cariera concertistică prin 1760, dedicându-se exclusiv educației muzicale a celor doi copii ai săi rămași în viață, Nannerl și Wolfgang. „În ochii multora, Leopold era tiranic față de copiii lui, însă adevărul e că a renunțat la propriul viitor ca muzician de dragul lor, și progresele copiilor i-au justificat sacrificiul.” (Johnson 2015, 13-14) Mă întreb dacă astăzi lumea s-ar revolta față de acest soi de educație spartană, care contravine imaginii clișeice a artistului-boem? Știu ce-nseamnă, am experimentat-o un timp pe propria mea piele și la o vârstă nepotrivită, iar toate acestea își lasă ecouri lungi și triste în relația cu propriul eu, esențială în structura unui artist. Faptul că Wolfgang avea geniu muzical e un lucru incontestabil, la fel ca norocul lui de a se naște într-un cadru propice dezvoltării sale în această direcție. Cu toate astea, ceva mă face să cred că nu prea era caricatura aia de om fără griji, caracterizată doar printr-un râs strident. Iată cum îl descriu apropiații: „’Era adorabil. N-am să uit niciodată expresia fețișoarei ăleia când o luminau razele arzătoare ale geniului. Nu se poate descrie, e ca și când ai încerca să pictezi razele soarelui’. Nu că ar fi avut ceva straniu, efeminat, afectat, fragil. Tovey a făcut următoarea remarcă: ‚Acel Mozart din porțelan de Dresda e o ficțiune pe care o putem da fără nici o remușcare pe mâna celor mai împiedicate spălătorese de vase.’ Mozart era, desigur, mic de statură, dar emana masculinitate, câteodată sexualitate. Îi plăcea să flirteze, fără urmă de promiscuitate. Iată ce îi scria în 1781 tatălui: ‘Dac-ar fi să mă însor cu toate femeile cu care m-am hârjonit, aș avea acum cel puțin 200 de neveste’.” (Johnson 2015, 59) Bun, prin urmare avem un Mozart-om-de-lume. Filmul lui Miloš Forman din 1984 scoate în evidență foarte bine lucrul ăsta și este, să zicem, accurate. Cât despre conspirația uciderii sale de către Salieri, nu e decât un basm. Cauza morții sale a fost febra miliară acută (hitziges Frieselfieber), care l-a ținut la pat mai bine de două săptămâni și a rămas conștient până la două ore înainte de moarte. În cameră se aflau doctorul, Constanze și sora ei, Sophie Haibel: „Doctorul a stăruit cu ordinele sale, iar Madam Haibel s-a conformat și i-a pus un prosop ud pe frunte. Mozart a avut imediat un tremur ușor și, la foarte scurt timp, a murit în brațele ei. În această clipă, singurele persoane din cameră erau Madame Mozart, medicul și ea. Camera în care a murit era cea din față, dinspre stradă, la etajul întâi.” (Landon 2011, 239) Dacă e să ne gândim la stadiul medicinei secolului al XVIII-lea, la imunitatea scăzută și la istoricul bolilor dintr-o copilărie petrecută pe drumuri, boala lui Mozart n-a apărut ca o surpriză. Dar, până atunci, așa cum îi arată scrisorile și datoriile, a trăit din plin. Membrii familiei Mozart „se îmbrăcau frumos și trăiau într-un apartament foarte confortabil, atrăgător mobilat, cu două servitoare (…)” (Landon 2011, 45) Toate aceste informații sunt atestate de notele de plată din 1791, de la croitor, tapițer sau spițerul Curții imperiale și regale. În principiu, Mozart a fost un om și nu o imagine pe un ambalaj de ciocolată de fițe.

Mai mult decât atât, din punctul meu de vedere, a fost primul artist independent atestat istoric. Până la el, pentru a supraviețui trebuia să te afiliezi obligatoriu unui mecena. A refuzat s-o (mai) facă, iar finanțele lui au luat-o pe o pantă alarmant descendentă spre finalul vieții. După convingerea „dress for the job you want”, încerca să păstreze bine aparențele, însă nu câștiga suficient pentru nivelul său de trai. Era un artist care încerca să-și păstreze publicul în timp ce vremurile se schimbau drastic. Banii intrau și ieșeau în funcție de comenzi, iar cheltuielile sale erau imense în comparație cu a altor colegi de breaslă, având în vedere că reputația sa îl purta în cercuri înalte, în care aparențele erau importante. În cartea sa, 1791 muzicologul Robbins Landon, redă o listă cu articolele din garderoba lui Mozart, așa cum apar într-un inventar postum: