Iluzia realității vs. Iluzia ficțiunii

Există astăzi o fascinație a publicului larg pentru informația reală și exactă din produsele artistice. Ce urmează să afirm e viziunea mea subiectivă asupra fenomenului și nimic mai mult.

De câte ori nu m-am dus la cinema pentru că filmul respectiv era „based on a real story”, ceva care îți oferea încă puțin față de ceea ce știai deja, ca o privire pe furiș după cortina vreunui spectacol pe care l-ai mai văzut? Sau, apropo de spectacole: crearea unui show de teatru independent în România se aseamănă mai degrabă cu o investigație jurnalistică, decât cu procesul „clasic” de creație. În ultimul timp, pot spune că mi-am schimbat inclusiv preferințele de lectură: dacă acum câțiva ani mă dădeam în vânt după ficțiune, acum petrec mult mai mult timp la sectorul de memorialistică și istorie. De ce și de unde acest „switch”?

Probabil (nu spun „cu siguranță”), dar cel mai probabil are legătură cu raportul realitate-artă. În trecut, arta era considerată oglinda realității. Astăzi însă, din cauza rețelelor de socializare, care permit autoficționalizarea propriei existențe, realitatea poate că a devenit o oglindă a artei. Se întâmplă ca astăzi să chestionăm realul mai mult ca oricând. Dovezile palpabile pe care le conțin știrile zilnice nu sunt suficiente, pentru că fotografiile se poate să fi fost trucate, clipurile decontextualizate și informația interpretată în așa măsură, încât să manipuleze opinia publică. În introducerea cărții sale despre fake news, Matrioșka Mincinoșilor, jurnalistul Marian Voicu afirmă următoarele: „Chiar dacă dezinformarea instituționalizată este veche de cel puțin o sută de ani, noutatea este adusă de rețelele sociale, care propagă exponențial fake-ul, permitând celulelor de propagandă să se multiplice malign în corpul sănătos al societății virtuale. Mesajul fake generat cu intenție este repostat de armatele de troli și boți implicate în războiul informațional.” (Voicu 2018, 19) Prin urmare, realitatea noastră e plină de: virtual, profile fake, destine la fel de fake și crize existențiale, date de dezamăgirea golului expectanțelor în comparație cu ceea ce ni se oferă. La toate acestea, se adaugă constanta frică de a nu fi victimele  manipulării într-un joc pe care nu-l înțelegem. Ni se spune că vaccinul provoacă autism copiilor, că valul de imigrație pe vechiul continent va duce, într-un final, la dispariția ideii de Europa, că valorile europene de aici sunt homosexualitatea și pedofilia, iar copiii sunt în pericol de a fi luați cu forța de lângă familiile tradiționale și adoptați de cupluri de același sex, că UK o va duce mai bine dacă iese din UE, că Obama a creat ISIS, că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, etc. La toate astea, să adăugăm nevoia psihologică de confirmare virtuală, inoculată pe nesimțite: „legenda” spune că la fiecare like pe care îl primim de la cineva, în creierul nostru se eliberează un „fâs” de dopamină. 

Cine mai are nevoie de ficțiune, când deja trăiește în una zi de zi? Te trezești dimineața, îți faci cafeaua, intri pe net și-ți începi viața în distopia lui Orwell sau Huxley. Iar fiecare postare, fiecare like&share&comment pe care le oferi sau le primești, îți dau o responsabilitate maximă: ce o să creadă restul lumii despre mine? Trăim în epoca shamingului global, vorba lui Jon Ronson: „În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei mărețe renașteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forță. Atunci când foloseam rușinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ținea cont de granițe, ale cărei viteză și influență creșteau văzând cu ochii.” (Ronson 2016, 17)