În vraful de cărți „consumate” de-a lungul pandemiei, trona cel mai recent roman al lui Guzel Iahina, Copiii de le Volga, pentru care, vă spun sincer, am simțit un soi de mustrare de conștiință, sau trădare, că nu l-am terminat decât acum. Îl începusem în aprilie, dar n-am avut nicio tragere de inimă – să fi fost perioada asta în care ne-am plâns cu toții de marile probleme de concentrare sau de investire 100% într-o activitate; sau, poate era din cauză că primul ei roman, Zuleiha deschide ochii, m-a făcut să mă imersez cu totul și să-l devorez în două zile, cu mare părere de rău că l-am terminat așa de repede. Pur și simplu, Copiii de pe Volga n-a mers „din prima” și începusem deja să mă resemnez cu faptul că e una din cărțile alea care n-au vrut să mă iubească (am câteva pe listă în această categorie). Cu toate astea, aseară m-am ambiționat și am ajuns la ultima pagină. Ce-i drept, de multă vreme n-am mai citit un roman istoric atât de bine structurat – și, parcă-mi doream ca epilogul să fie dezvoltat într-un al doilea volum. Iahina alege să vorbească despre „nevorbiții” minoritari din istorie. Dacă Zuleiha era o tânără tătăroaică deportată în Siberia, după ce soțul i-a fost ucis de un ofițer al Armatei Roșii pentru că era culac, Jakob Ivanovici Bach este un profesor din Gnadental, un sat al comunității germane de pe Volga. Nu știam nimic nici de tătarii și nici despre germanii din Rusia, ajunși aici în secolul al XVIII-lea la chemarea Împărătesei Ecaterina a II-a. Din portretizarea pe care le-o face Iahina, comunitatea și-a dus traiul fără a se amesteca prea mult cu autohtonii, a căror limbă aproape că nu o cunoșteau. Lumea reprezentată de Gnadental este o lume a străinului – nici rusească și nici germană pe de-a-ntregul, cu oameni de o identitate hibridă, respinși de „patria-mamă” și distruși de „patria adoptivă”, odată cu izbucnirea conflictelor mondiale.
Într-un fel, Iahina folosește în cele două cărți ale sale o rețetă asemănătoare: viața personajelor se desfășoară în aproximativ aceeași perioadă istorică; urmărim traseul unor anti-eroi, ezitanți, de o timiditate patologică, lipsiți de apărare – care, în lumina evenimentelor la care sunt nevoiți să participe, reușesc să-și depășească temerile și chiar să ia acțiuni surprinzătoare; alături de viața (anti)eroului există un copil care îi va motiva această evoluție și care va servi ca un scop primordial al nevoii de supraviețuire pentru „un altul”; separarea de acest copil și „rezumarea” lecției învățate de către (anti)erou.
Aici, Volga are conotația râului Styx, care separă lumea muritorilor de rând, adică a satului Gnadental de un alt univers, reprezentat de ferma părăsită a lui Udo Grimm, în care schulmeister-ul Bach își găsește refugiul. Cartea ne pune în temă încă din primul paragraf cu această lume scindată: „Volga împărțea lumea în două. Malul stâng, îngust și galben, se întindea plat și se topea în stepa dincolo de care în fiecare dimineață răsărea soarele. Pământul era aici amar la gust și săpat de popândăi, iarba era deasă și înaltă, iar copacii, scunzi și rari. Câmpuri și bostănării se pierdeau la orizont, pestrițe precum o pătură bașkiră. De-a lungul malului se înșirau sate. Dinspre stepă venea aer fierbinte și iute – deștertul turcmen și sarea Mării Caspce. Cum era pământul pe celălalt mal, nimeni nu știa.” (Iahina 2020, 9) Vom afla în cele ce urmează, că malul celălalt era un teritoriu fără timp și istorie, ca un paradis pierdut, în care merii înfloreau și dădeau roade, iar roadele lor nu erau simboluri ale discordiei, ci a unui alt mod de cunoaștere – o cunoaștere tacită a naturii și a traiului simplu.
În cursul apei se citește istoria, de la căderea regimului țarist, la războiul civil, bolșevism, foamete, renunțare și îndocrinare. Din iubire, Bach încearcă să-și țină fiica departe de lume, știind că acest lucru nu va fi posibil pentru multă vreme. Din refuzul lumii și abuzul ei, Bach se închide în sine în așa măsură încât își pierde capacitatea de a vorbi. Iar odată cu respingerea comunicării, el încearcă să anuleze și timpul. Își creează propriul lui calendar, ținând cont de micul univers pe care îl reprezintă Gnadentalul alături de locuitorii lui, față de care ajunsese să ia distanță. Astfel, 1918 devine „Anul caselor nimicite”, 1920 – „Anul vițeilor nenăscuți”, 1935-38 – „Anul veșnicului noiembrie, anii peștilor și ai șoarecilor” etc. Cu toate acestea, istoria își revendică drepturile asupra oamenilor, iar în 1938, Bach este arestat și condamnat la cincisprezece ani de captivitate într-un lagăr de reeducare prin muncă. În 1941, din Povolgia (regiune istorică din Rusia, care cuprinde teritoriile adiacente cursului fluviului Volga) au fost deportați 438 000 de germani sovietici, doar datorită etniei lor. Bach avea să moară șapte ani după deportarea sa, într-o mină surpată.
Poate influențată de perioada pe care o trăim cu toții, am citit acest roman din perspectiva unui lockdown în mai multe straturi: acela al unei comunități închise, al unei relații autosuficiente, al propriului spațiu, al propriului trup. Întrebarea se pune: din ce punct existențial izolarea ajunge să fie un pericol și nu o formă de protecție? Rămâne de gândit. Până la urmă, singurul lucru de care un om nu se poate apăra este… cursul istoriei. Experimentăm asta zi de zi, iar momentele în care devenim conștienți de acest lucru, sunt cele în care ne simțim neputincioși. Iar 2020 este unul din acele momente.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.