Gânduri despre NU VORBIM DESPRE ASTA

Nu vorbim despre asta a început să-și facă loc printre gândurile mele undeva în primăvara anului 2018. Nu știam ce formă avea să ia această poveste, însă ideea de a prezenta experiențele generației mele a devenit o necesitate. Eram cu toții proaspăt trecuți de vârsta de treizeci de ani și, ca majoritatea dintre noi, am simțit nevoia de a crea un tablou de ansamblu, spre a vedea „cum stăm” în raport cu istoria. Născuți cu doi-trei ani înainte de revoluție, am privit experiența tranziției cu aceeași uimire naivă ca părinții noștri. Viața noastră, a tuturor, s-a împărțit între „înainte” și „după”. Pentru noi, copiii, acel „înainte” avea gustul eugeniilor tari și necomestibile, uitate pe rafturile magazinelor de cartier și nuanțele de alb-negru ale televizoarelor cu carcase de lemn. Toate acestea erau reminiscențe ale unui trecut nu atât de îndepărtat. În schimb, perioada de „după” avea gustul gumelor de mestecat cu surprize și culorile primului televizor străin luat în rate, care ne prezenta o lume ideală pe care doar puțini și-o puteau permite, dar la care visam cu toții. În adolescență, odată cu deschiderea țării către Occident, am avut speranța că acea lume ideală ne este posibilă, dar nu aici, în interiorul granițelor, ci în afara lor. Viața nu s-a mai împărțit între „înainte” și „după”, ci între „aici” și „dincolo”. Și undeva, pe drum, în acest traseu, au rămas părinții noștri și lucrurile pe care am omis să ni le spunem. Nu vorbim despre asta se construiește pe acele amintiri îngropate și cuvinte nerostite la timp a patru foști prieteni, foști copii, foști iubiți, foști vecini. Ce mai au în comun, în afară de anumite experiențe din trecut, este frica de a nu ajunge ca părinții lor. Pentru mine, este o poveste a acceptării de sine și a reconcilierii între generații. Iertarea este punctul central al întregii structuri dramatice.

În 2018, am avut posibilitatea să construiesc o primă versiune a textului în cadrul celei de-a treia ediții a rezidenței de scriere dramatică organizată de Reactor de Creație și Experiment, Drama 5. Este, însă, o piesă care nu a rămas fixată doar pe hârtie, ci și în mintea mea. În acești cinci ani care s-au scurs, s-a întâmplat să o „revizitez” în câteva rânduri și să simt că ea se dezvoltă în paralel cu mine, dar și cu diverșii ei cititori. Încă de la primele lecturi m-am bucurat să observ conexiunea instantă dintre text și actori. Iar această conexiune se numește istoria comună, familiară – ceea ce servește și ca spațiu de întâlnire a spectacolului cu publicul lui.