Gânduri: NU MAI ȚINE LINIA OCUPATĂ

Din 2019 încoace, afirmația „nu mai ține linia ocupată” a căpătat o notorietate pe care majoritatea românilor a legat-o de scandaloasa crimă de la Caracal. Pentru unii, însă, utilizarea ei frecventă atât în hashtag-uri pe rețelele de socializare, cât și într-un flux continuu de știri din mass-media sau chiar în conversații cotidiene, a avut un efect de banalizare a răului, de decontextualizare, chiar de suprasaturație. Am interpretat-o atunci așa cum o interpretez și acum: expresia brută a nedreptății și a letargiei Sistemului în relație cu singurătatea absolută a oamenilor aflați într-o situație critică. Pentru mine, ca dramaturg, este foarte important ca textele pe care le scriu să mă ajute să răspund unor întrebări pe care le am despre lumea în care trăiesc. De exemplu, una din întrebările esențiale de la care am pornit a fost: de ce tindem, ca societate, să normalizăm abuzul de orice fel? Este o întrebare pe care mi-am adresat-o deseori și care s-a transformat într-o temă greu de ignorat pentru mine, ca artist.

Revoltătorul „nu mai ține linia ocupată” este doar „cireașa de pe tort” – un „tort” ale cărui ingrediente sunt educația precară (sau lipsa ei), mentalitatea patriarhală bazată pe diferențele dintre noi și protejată cu grijă de un tradiționalism criminal și injust, „pompat” în societate de către politicieni cu viziuni extremiste sau de habotnici, în funcție de propriile beneficii, lipsa de pregătire a serviciilor publice, discreditarea victimelor și achitarea agresorilor. De pildă, o statistică din 2019 a arătat că 55% din cetățenii români erau de părere că violul are justificare. Tot în 2019, conform unei cercetări întocmite de Organizația Națiunilor Unite (Global Study on Homicide. Gender-related killing of women and girls), 30% dintre românce au recunoscut că au fost victime ale violenței fizice sau sexuale la un moment dat în viață.

Am început scrierea acestui text din nevoia de a oferi o voce unor femei ale căror tragedii ar fi putut fi evitate dacă ele ar fi fost tratate cu mai mare seriozitate atât de comunitate, cât și de autorități. Mă gândesc la deja celebrele cazuri Caracal (unde, printre altele s-a dezvăluit ineficiența Poliției în gestionarea urgențelor), la cel din Vaslui (în care localnicii unui sat i-au susținut pe cei șapte violatori și au hărțuit, la rândul lor, victima), sau cel din Mehedinți cu tânăra de 17 ani arsă de vie de un fost pușcăriaș eliberat înainte de termen și cel din Galați, unde polițiștii nu au avut nici măcar intenția de a coborî din mașină când o minoră le-a cerut ajutorul. Acestea sunt doar câteva dintr-o multitudine de situații în care desconsiderarea victimelor este dezarmantă și atitudinea celor aflați în poziții de decizie acoperă, printre rânduri, aceeași afirmație: „nu mai ține linia ocupată”.

Am dorit să trag un semnal de alarmă care, dincolo de senzaționalul din presă, ascunde drama unor oameni, victime colaterale ale ignoranței și nepăsării. Consider că este un text și un spectacol necesar, mai ales în contextul pandemic cu care ne luptăm de mai bine de un an și jumătate, perioadă în care violența domestică s-a amplificat drastic (nu doar în România, ci și la nivel global și mai ales în lunile de lockdown).

Pe scurt, Nu mai ține linia ocupată este povestea unui copil care-și caută părinții și a unor părinți care-și caută copilul. Este o poveste a consecințelor pe care le poate avea lipsa unor modele familiale sănătoase. Este o poveste a foamei de iubire. Este o poveste a vieții incerte care poate transforma adolescentele în victime sigure ale traficului de persoane. Toate aceste povești au loc peste tot în proximitatea noastră, de cele mai multe ori trecute sub tăcere din cauza rușinii sau a neștiinței. De data asta, am ales să mă opresc și să reflectez asupra lor.

NU MAI ȚINE LINIA OCUPATĂ 

de Alexandra Felseghi

regia: Adina Lazăr
decorul: Andreea Tecla
costumele: Andra Handaric
coregrafia: Andrea Gavriliu
sound design: Adrian Piciorea
video design: Ioana Pop, Daniela Groza
designer colaborator: Adrian Balcău
asistent regie: Oana Tămaș
asistent scenografie: Florin Suciu
asistent dramaturgie: Codruța Cadar
design afiș: Milena Mistodie
maestru de lumini: Jenel Moldovan


Distribuţia:
Andreea Tomuță: Diana Buluga
Elena Vasiliu: Sânziana Tarța
Maria Berbeceanu: Adriana Băilescu
Monica Tomuță: Elena Ivanca
Reporter: Angelica Nicoară
Cor: Diana Ioana Licu, Angelica Nicoară, Elena Ivanca, Adriana Băilescu
Alexandru Berbeceanu: Ionuț Caras
Flavius Obăcescu: Matei Rotaru
Sere Ghinoiu: Adrian Cucu
Ady Cucui: Cosmin Stănilă
Valy Cucui: Radu Dogaru


regia tehnică: Răzvan Pojonie
operatori lumini: Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
operator sonorizare: Marius Rusu
operator video: Vasile Crăciun
sufleor: Alina Forna

Mai multe info: Teatrul Național LUCIAN BLAGA, Cluj-Napoca