Femei în război

În toamna aceasta se împlinesc 80 de ani de la izbucnirea Celui De-al Doilea Război Mondial. În ’39, bunica mea era o fetiță de 6 ani și la sfârșitul războiului intra cu pași mari în adolescență. Amintirile ei despre acea perioadă sunt singura mea apropiere emoțională de un fapt istoric atât de important, care a marcat națiuni, hărți, societăți, cultură… există lumea dinainte și lumea de după război și bunica mea, care mai mult sau mai puțin conștient, a trecut granița dintre cele două. Și-mi povestea cum, undeva prin anii ’40, mama ei îi făcuse rost de o rochiță roșie cu buline albe, cea mai frumoasă rochiță roșie cu buline albe, de care s-a despărțit cu greu atunci când a crescut din ea. Și mama ei o primise la schimb pe o pâine, de la un soldat. Nu m-am întrebat niciodată dacă rochița roșie cu buline albe fusese furată de acel soldat dintr-un magazin, găsită, sau aruncată de rudele îndurerate ale vreunei alte fetițe defuncte. Dar astea sunt doar niște detalii nesemnificative. Bunica mea și-a câștigat simțul de fashionista pe prețul unei pâini – un simț care n-avea s-o mai părăsească niciodată.

Când spunem „război”, ne gândim automat la o explozie uriașă, în acest caz, globală, de testosteron, în care nicio regulă (pe uscat, apă, aer) nu mai e valabilă. Regulile sunt făcute de și pentru masculii alfa, singurii cu factori de decizie, singurii care contează, singurii care au nevoie să supraviețuiască. Lumea cunoaște, să zicem, partea întuncată a carnavalului, ca să-l parafrazez pe Bahtin: universul întors pe dos, în care ierarhia și normele sociale nu mai contează, toate fiind călcate de bocancii de infanterist, mărimea 45.

Unde sunt femeile în toată povestea asta? Unde s-au retras din conștiință și istorie, timp de șase ani? Mi-e greu să cred că se aflau cu toate ascunse prin mansarde și adăposturi fără lumină și mâncare, păzindu-și corpul și așteptând ca viața să revină la normal. Mărturisesc faptul că, în ignoranța mea, până să citesc cartea Svetlanei Aleksievici, Războiul nu are chip de femeie, nici măcar nu-mi trecuse prin minte această întrebare legată de femei. Nu mi le puteam imagina altfel decât la vatră sau cel mult, în spitalele de campanie, schimbând bandaje sau alinând ultimele clipe ale eroilor morți pentru patrie. Și totuși… existau femei-soldat, infanterist, tunar, căpitani de aviație, pușcaș, tanchist ș.a. – pe scurt, niște personaje mute, până acum câțiva ani. Cine să le dea glas unor adolescente rebele, unele fugite de-acasă, altele ascunzându-și vârsta reală, care s-au urcat într-o zi în camion, fără știrea familiei, și-au fugit spre înrolare? Îmi imaginez că, după ce „spectacolul” a luat sfârșit și lucrurile încercau să reintre în normal, aceste fete erau privite ca niște struțocămile. Femeile n-ar fi trebuit să fi făcut parte din „ororile războiului”, sau cel puțin, n-ar fi trebuit să-ți aducă aminte de ele. M-a impresionat mărturia uneia dintre femeile intervievate de Aleksievici, Valentina Pavlovna Ciudaeva – fostă comandantă de tun aerian, care dezvăluie: „Nu spuneam nimănui că luptaserăm pe front. Atâta doar că țineam legătura între noi, ne scriam scrisori. Abia mult mai târziu au început să ne trateze cu oarecare respect, după vreo treizeci de ani… Să ne invite la întâlniri… La început am tăcut, nu purtam nici măcar decorațiile. Bărbații le purtau, femeile, nu. Ei erau învingătorii, eroii, logodnicii, războiul fusese al lor: pe noi, lumea ne privea cu alți ochi. Cu alți ochi… Vă spun sincer, nouă ne-a fost furată victoria… Ne-au înlocuit-o pe furiș cu fericirea obișnuită a femeilor. N-au împărțit Victoria cu noi. Și mi-a fost ciudă… Nu înțelegeam.” (Aleksievici 2016, 157) Evident, nu era nimic de înțeles sau de explicat, ci o încălcare teribilă a legii firii, în viziunea acelor ani: cum se poate ca niște femei oarecare să-și depășească tocmai condiția lor primordială? Studiile de gen au început să prindă contur vreo douăzeci de ani mai târziu; până atunci, rolurile în societate erau extrem de bine conturate, iar orice abatere de la ele – o greșeală a naturii.