Eu niciodată n-o să…

Din timpurile mele cele mai vechi, am asociat băutul ceaiului cu boala. Și asta pentru că la fiecare indigestie, răceală, gripă sau mai știu eu ce, eram obligată să beau cantități industriale (credeam eu pe atunci) de ceai de chimen sau mentă, neîndulcit, călâi și grețos. Mirosul de ceai se amesteca cu mirosul de spirt și oțet de pe compresele ce se uscau pe frunte, cu feliile de cartof crud și oxidat din șosete și cu privirea obosită a maică-mii care se pregătea astfel de o nouă zi la muncă, după o noapte de veghe. Și mai asociam atunci ceaiul și cu sentimentul ăla de vină că alertam o întreagă casă cu starea mea proastă de sănătate. Și de asta mi-am spus că n-am să beau niciodată ceai, de plăcere. Dar tot eu stau în această după-masă la laptop scriind, cu o cană de Highland Toffee Tea (a doua pe ziua de azi), pe care-o asociez cu cuvântul „acasă”.

–

Am fumat jumătate din viața mea de acum. În adolescență, asociam fumatul cu furia, cu rebeliunea, cu „a fi diferit”. Până când mi-am dat seama că toți care voiau să fie diferiți, făceau și credeau, de fapt, la fel ca și mine – ceea ce ne făcea la fel. Dar când am realizat asta, era deja prea târziu, pentru că fumam deja un pachet pe zi. Și-atunci mi-am zis că n-am să mă las niciodată de fumat, pentru că fumatul este ceea ce mă definește și mă fericește. Și toți artiștii pe care-i știam sau pe care-i admiram apăreau în fotografii cu o țigară aprinsă. Voiam să fiu ca ei și fumatul era calea scurtă pentru a atinge acest lucru. Și apropo de fericire: recunosc faptul că era o bucurie reală să mai fumez pe balcon o ultimă țigară înainte de culcare, ca să pun punct unei zile, fie ea bună sau proastă. Mai asociam fumatul cu sclipirile de inspirație, atunci când făceam o pauză de la scris – când ideile se aprindeau brusc, odată cu click-ul brichetei. Am avut în trecut câteva încercări nesincere, prin urmare eșuate, de a mă lăsa – care-mi declanșau o reală tristețe și o pierdere de sine aproape tragică. Am împlinit cinci luni de la ultima țigară aprinsă și n-aș știi să spun ce am făcut ca să rezist tentației. Cred că nimic. Pur și simplu, a dispărut și m-am eliberat de stresul de a-mi face provizii de tutun când plec pe undeva. Și niciodată nu m-am simțit mai liberă decât atunci când am realizat asta.

–

Am asociat întotdeauna sportul cu momentele în care ceilalți mă priveau cu ironie și mă judecau: ai două picioare de stânga, n-ai nicio direcție, n-ai ambiție, n-ai rezistență și nici competitivitate. L-am mai asociat cu mirosul de transpirație a treningurilor de supraelastic și cauciuc de la mingile de baschet și tălpile tenișilor, cu lipsa de grație a profei de sport care degaja orice în afară de energie și entuziasm pentru materia ei. Pe scurt, l-am asociat cu un soi de vulnerabilitate și frică a penibilului pe care nu voiam să mi le asum sub nicio formă. Și mi-am zis: sunt genul intelectualului comod, care preferă să citească o sută de pagini pe zi în loc să facă o sută de abdomene. Marea revelație în pandemie a fost faptul că un corp se schimbă la izolare, între patru pereți. Funcțiile lui devin altele, înfricoșător de neadaptate unei rutine de seră, cu tot efortul depus în a-ți construi fiecare unitate de timp din zi. Și acela a fost momentul în care am preferat să fac o sută de abdomene în loc să citesc o sută de pagini: pentru că aveam nevoie să-mi recunosc corpul atunci când voi ieși din casă și pentru că nu dețin nimic cu certitudine în afară de propriul corp, de care am abuzat în nenumărate moduri și ocazii. Poți s-o mai numești „frică de moarte”.

–

Am asociat întotdeauna profesoratul cu imaginea mamei mele, cu zilele în care fugeam de la grădiniță pentru că nu-mi plăceau ceilalți copii și mă refugiam în clasele reci, de unde mama preda, printre altele, atitudinea ciobănașului mioritic în fața morții. O preda și altor copii timizi, care se înfățișau în sufrageria noastră și pe care îi uram în tăcere pentru că mi-o luau pe mama pentru alte câteva ore din zi. Dacă stau să mă gândesc mai bine, cam asta era dinamica tristeții mele în preistoria copilăriei: mama, care prin natura meseriei ei, ajungea la un moment dat să petreacă mai mult timp cu alți copii, ca să asigure traiul propriilor copii. Deși înțelegeam logica acestui lucru, nu m-am putut abține în a-i antipatiza pe toți acești mici oameni în devenire. Și, ca un adolescent rebel și întârziat, am refuzat multă vreme să „fiu ca maică-mea”. Până la un punct, să-i zicem, poate, „răscruce în viață”, în care am realizat că poți crea în diverse moduri și sub multiple forme. Profesoratul este o formă de creație, poate una din cele mai grele, pline de responsabilitate și generoase. Și am mai învățat că nu-ți poți asuma asta oricând, ci doar atunci când te simți pregătit. Și ăsta a fost momentul în care am cunoscut-o mai bine pe mama.

–

Am asociat premiile și distincțiile naționale cu acei oameni așezați pe un soclu greu de ajuns. Nu mi-a trecut niciodată prin gând sau, mai bine spus, nu mi-am făcut niciodată un scop în a ajunge acolo. Nu m-a interesat. Și pot spune cu certitudine că dezinteresul meu în direcția asta încă persistă. În nenumărate situații, dacă nu ți se spune în cuvinte, ți se sugerează prin acțiuni și atitudini că „treaba aia nu e de tine”. Știi și tu asta- îți rămâne sedimentată în minte încă din toate ciclurile de învățământ, pentru că ai crescut într-o perioadă în care nu s-a auzit de „critică constructivă”. Și-ți spui că nu ți se poate întâmpla asta tocmai ție. Dar lumea se schimbă.