Despre vise și alegeri

Atunci când crești, părinții îți repetă constant că poți să faci orice în viață, pentru că ai posibilitatea de a alege. Eu am fost unul din ăia creduli și naivi, care au luat sfatul ăsta de bun și m-am chinuit să mă conving că dacă lucrurile n-au ieșit așa cum mi-am dorit, n-au fost din cauza unor factori externi mie, ci din cauză că n-am profitat îndeajuns de alegerile mele. Am trecut prin frustrarea de a alege să nu plec din țară și m-am gândit că sunt un tânăr laș, care nu ține îndeajuns să-și construiască o carieră. Am crescut observând că țara mea e o țară a supraviețuirii și a subzistenței și mi-am spus că sunt inconștientă că am rămas. Și apoi, inconștiența mea a atins cota maximă în momentul în care am hotărât să dau nu la una, ci la două facultăți vocaționale, pentru că… de ce nu? Am intrat la Conservator, am intrat la Teatru. Le-am făcut pe amândouă în paralel un an de zile, apoi am renunțat la una și am continuat pe un singur drum. Din atâtea opțiuni de viitor, le-am ales pe cele fără viitor și nu pentru că am vrut să fac lucrurile diferit, ci pentru că scrisesem asta în jurnalul meu de pe la 16 ani: „cel mai frumos dar pe care au putut să-l facă zeii-zmeii-dumnezeii (oricare ar fi ei) omenirii e arta. Și faptul că prin ea suntem infinit liberi cu drept de replică. Dacă cineva m-ar obliga să mă schimb în momentul ăsta, m-aș transforma în așa-zisul „destin ciuntit”. Ar fi ca și când mi-ar rupe picioarele, mi-ar spăla creierul, m-aș fura pe mine însămi.” Sună cam patetic, dar așa simțeam atunci și, în spiritul ăsta am luat deciziile care credeam că pe viitor mă vor face fericită. Și asta pentru că, de la 7 ani nu știam o altă viață decât cea dintr-o bulă artistică, în care creșteam an de an lângă aceiași oameni, în aceleași concursuri, festivaluri și săli de repetiții. Și mi-era suficient. Și ideea de viață în lumea din afară mă înfricoșa, pur și simplu. Dar cu toată fobia mea de lume, am intrat și aici, pentru că lumea din afară o hrănește pe cea dinăuntru. Cu toate astea, când am terminat facultatea, eram mai puțin pregătită pentru viață ca oricând. Ai mei mi-au spus din nou „poți să faci orice”, dar de data asta se refereau la orice altă meserie, în afară de cea pentru care mă specializasem. Îmi făcusem, mai mult de rușine, conturi pe Ejobs, Best Jobs, LinkedIn ș.a., în urma cărora am realizat că nu știu să fac nimic. Sau, mă rog, nimic cuantificabil în termenii de căutare a potențialilor angajatori. Cui i-ar fi păsat în viața reală că ai scris și regizat X-spectacole, cu care ai participat la X-festivaluri din țară sau din străinătate? Deci, la viața reală am trecut „zero experiență”. Într-un fel, în niște statistici, existam. Dovada: formularul de feedback pe care l-am primit spre completare în momentul în care m-am dus să-mi scot diploma. Mi-a luat destul de mult să-l completez, pentru că, din nou, formulările din el erau destul de greu de cuantificat în domeniul meu.

Dar, am zis că „pot să aleg orice” și m-am făcut independent. Ce aveam la momentul în care am luat această decizie?

Niște părinți care trebuiau convinși că treaba asta nu e un hobby cu care mă ocup până îmi iau și eu un job serios ca toată lumea;

Absolut nicio idee despre cum să gândesc și să formulez o cerere de finanțare sau un mail/prezentare de sponsorizare;

Niciun spațiu de repetiție (repetam în cafenele, în beciuri și pe unde mai eram primiți și suportați);

Niciun spațiu de reprezentații (mergeam la mica înțelegere cu administratorii de baruri, cluburi, bastioane etc.)

Nici cea mai vagă idee de PR

+ Rușinea de a percepe bilet/donație spectatorilor noștri.

La fel ca toți independenții, lucrurile astea le-am învățat din mers. Și, chiar dacă, în termenii de piață, multe lucruri din ocupația asta sunt greu de cuantificat, nu înseamnă că ele nu contează. De fapt, pentru chestiile alea continuăm să facem ceea ce facem.

Mi-ar plăcea să cred că instituțiile statului o să înceteze la un moment dat să ne considere ca fiind acea cantitate neglijabilă a populației, cu „zero experiență” de viață. Viața noastră costă la fel de mult ca a oricărui alt individ de aici sau de oriunde. Mi-ar plăcea să sper că țara asta „n-o să mă dezerteze” așa cum nici eu „n-am dezertat-o” când am avut ocazia. Mi-ar plăcea să am certitudinea că libertatea noastră de a alege să facem ceea ce ne dorim și în modul în care ne dorim, nu e un motiv de a fi pedepsiți și puși la colț. Mi-ar plăcea să pot să le spun și eu celor care vin după noi, „poți să alegi orice” și să nu-i mint cu asta.

Încă mai am speranța că trăim într-o țară liberă, care-și susține cetățenii, fie ei și artiști.