Despre război, pace și libertate

Anul acesta mi-am permis să-mi iau un așa-zis timp liber pentru a citi cap-coadă Război și Pace. Trăim cu sentimentul că unele cărți, general-acceptate de omenire ca fiind „monumentale” nu ne sunt adresate nouă, că suntem prea insignifianți, cu vieți prea comune și prea mici pentru a reuși să ne facem timp pentru aceste lecturi „mari”. Credem asta pentru că așa ne sunt prezentate de alții, așa sunt ele marketizate, ca fiind „de neatins”. Citesc de pe coperta patru: „Cel mai bun roman care a fost scris vreodată”, spune John Galsworthy. Iată o afirmație total subiectivă: există multe „cele mai bune romane care au fost scrise vreodată”, am citit și eu câteva de-a lungul timpului, înainte de Război și Pace, fără de care am trăit destul de bine cam treizeci de ani de viață. În concepția generală, aceea a oamenilor care l-au citit și a celor care nu l-au citit, există o atitudine de genul „nu te atingi de Tolstoi” – dacă te atingi, în mod clar, nu l-ai înțeles. Mi-am propus să citesc acest roman ca formă de experiment, încercând să-l interpretez prin ochii omului de astăzi, ca să văd dacă lectura trece de „testul timpului” – un test pe care-l consider necesar, mai ales pentru acele capodopere care se intitulează ca fiind cele mai bune create vreodată. Și iată, prin ochii cititorului contemporan, Război și Pace este un roman ce mustește de sexism binevoitor, iar personajele feminine, dacă nu sunt niște cochete simpatice în căutare de mascul alfa, sunt urâțele, fete bătrâne, mame tipicare, supuse sau pline de frustrare, intrigante, prostuțe. Sau, în modul mai fericit în care ele își depășesc intelectual partenerul (ca în cazul prințesei Maria), trebuie să dea dovadă de mare diplomație, în așa fel încât acest lucru să nu se observe.
Iată un exemplu de sexism binevoitor, o scenă între contele Rostov și soția lui, din prima parte a romanului:
„-Ce poruncești, contesina mea?
-Iată ce e, dragul meu. (…) am nevoie de bani.
Chipul ei se mohorâse dintr-odată.
-Ah, contesină, numai atâta?…Și contele își descheie haine, scoțându-și portvizitul.
-Îmi trebuie mult, conte, îmi trebuie cinci sute de ruble.
(…)
-Contesina mea, se știe că ești o mare risipitoare, zise galant contele și, după ce-i sărută mâna, se-ntoarse iar în cabinet.”  (Tolstoi 2018, 81)
Cunoaștem cu toții puterea soțului în administrarea zestrei soției, înțelegem implicațiile sociale ale respectivei perioade, dar interpretată cu viziunile de astăzi, scena este discutabilă. La fel ca evoluția Natașei, considerată de unii critici ca fiind cel mai frumos personaj al literaturii ruse. Dintr-o fetișcană „argint viu” și „cazac”, cum este poreclită în familie, ea este descrisă la final: „Natașa nu se conducea după regula de aur – propovăduită de oamenii cu cap, mai cu seamă de francezi – care cere ca o fată, după ce se mărită, să nu se neglijeze și să nu-și uite de talentele ei, dimpotrivă, să se ocupe încă și mai atent decât înainte de căsătorie de exteriorul ei și să caute să-l atragă pe bărbatul ei întocmai cum îl atrăgea când nu-i era bărbat. Natașa, dimpotrivă, îndată după căsătorie renunță imediat la toate farmecele ei, dintre care unul era neobișnuit de puternic: cântecul. (…) Lucrul căruia i se dăruise cu totul Natașa era familia, adică bărbatul, pe care trebuia să-l țină în așa fel, încât să-i aparțină exclusiv ei și casei, pe urmă copiii, pe care trebuia să-i poarte în pântec, să-i nască, să-i alăpteze și să-i crească. (…) Vorbărie și discuții despre drepturile femeii, despre raporturile dintre soți, despre libertățile și îndatoririle lor, chiar dacă se purtau, ca și astăzi, denumirea de probleme, existau și pe atunci, ca și astăzi; aceste probleme însă nu numai că n-o interesau pe Natașa, dar, hotărât lucru, ea nici nu le pricepea.” (Tolstoi 2018, 635-36)
Iar un personaj feminin cu totul problematic este cel al Soniei, verișoara fără avere a Natașei, crescută de mătușa și unchiul ei, pripășită pe lângă casa Rostovilor, îndrăgostită de fiul lor, Nikolai, pe care-l iubește și-l așteaptă ani de zile. Descrisă de Tolstoi ca fiind „o fată stearpă”, ar trebui să ni se pară normal că Nikolai acceptă să se căsătorească cu altcineva care să-i ajute să-și recapete prestigiul și averea, dar din bunătatea inimii lui, acceptă să o aducă și pe Sonia cu el, pentru a fi întreținută și pentru a fi martoră la fericirea lui cu o altă femeie. Nu știu cum ar trebui să interpretăm acest gest, care, din punctul meu de vedere e doar o cruzime pură și nu generozitate, indiferent de perioada despre care vorbim.
Dar, așa cum și titlul îl spune, este vorba despre război și, inevitabil, personajele care trebuie aduse în discuție sunt cele masculine. Adică cei activi, cei care fac lucrurile să se întâmple, care duc povestea mai departe, ale căror decizii impulsive sau bine gândite schimbă istoria, harta lumii și destinul individual. Evident, ideile abstracte sunt prezentate și discutate tot prin intermediul lor, pentru că doar ei sunt capabili de asta, fără discuție. De altfel, prin ei se introduc și diferențele de clasă, prestigiul și onoarea. Iată de ce, personajul prințului Andrei Bolkonski mi s-a părut acum unul din cele mai antipatice, un individ monolit, fără îndoieli și fără evoluție, acel tip pe care Tolstoi l-a introdus probabil la categoria „așa da”, pe care eu, ca cititor al secolului XXI, n-am reușit să-l înghit sub nicio formă. De aceea, l-am luat pe Pierre Bezuhov ca personaj principal – un personaj ale cărui greșeli, vulnerabilități, alegeri și creștere am reușit să  le înțeleg și cu care am empatizat, pe alocuri.
Ce trece însă „testul timpului” este ideea mare, generală a romanului. Din punctul meu de vedere (și cred că nu doar al meu), nu este un roman strict despre război, nevoia narcisistă de putere a unui om ca Napoleon, sau despre societatea Rusiei imperiale, cu bune și rele. Toate acestea constituie subiectul, dar nu și tema, care poate fi formulată printr-o întrebare filosofică: „ce înseamnă libertatea omului?”
„Actele oamenilor sunt regizate de legi generale, imuabile, care pot fi exprimate statistic. Atunci, în ce mai constă responsabilitatea omului față de societate, responsabilitate a cărei noțiune ia naștere din conștiința libertății? Este o problemă de drept.
Acțiunile omului decurg din caracterul său înnăscut și din cauze ce au înrâurire asupra caracterului. Ce este conștiința morală – cugetul curat, conștiința de binele și răul făptuit care izvorăște și ea din conștiința libertății? Este o problemă a eticii.
Privit în legătură cu viața colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează viața. Dar același om privit independent de viața colectivă ne apare ca fiind liber. Cum trebuie să fie considerată viața trecută a popoarelor și a omenirii: ca rezultat al acțiunilor libere sau ca rezultat al acțiunilor nelibere ale oamenilor? Aceasta este o problemă a istoriei.” (Tolstoi 2018, 690-91)
Istoria este înțeleasă ca viața comună a oamenilor, iar destinul, ca viața individuală. Cum putem vorbi de libertate în condițiile în care destinul este dependent de contextul pe care-l reprezintă istoria și de limitele pe care le impune fiecăruia din noi? Ce libertate de alegere avem atunci când chiar și numele ne este dat de alții? Când barierele cunoașterii de sine, ale conștiinței, ale naturii rapoartelor dintre noi sunt condiționate de ceva mai presus, ceva mai abstract, ceva construit de noi toți, ca întreg? Omul evoluează odată cu istoria mare. Iată de ce unele idei din trecut ni se par astăzi perimate și altele revoluționare pentru acele timpuri, adică „mai aproape de realitatea noastră”. Libertatea fără opreliști nu este utopie, ci ignoranță. Ca să se simtă liber, omul are nevoie de reguli pe care să le încalce sau în interiorul cărora să poată lua decizii. În război, regulile par să nu mai funcționeze, dar o armată fără ierarhie și fără ordine date de sus în jos, va fi spulberată în cel mai scurt timp. Un singur soldat care s-ar simți liber să acționeze în afara regulilor impuse, ar periclita viața companionilor săi, dintr-un egoism cras. Iată de ce libertatea este la rândul ei ghidată de legile rațiunii, care funcționează sub forma unei gravitații. Iar libertatea noastră este iluzia că stăpânim date concrete ale propriei existențe. Din păcate, ordinea asta poate fi schimbată peste noapte de lucruri pe care nu le putem gestiona. Să nu privim chiar atât de departe în istorie, la campania lui Napoleon în Rusia, ci mult, mult mai aproape: experiența noastră din ultimele luni, care ar trebui să ne ajute să redefinim conceptul de libertate.

Lev Tolstoi. 2018. Război și Pace. Traducere de Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu.București, editura Art.