Despre post-realitatea prezentului

Lumea noastră nu a fost niciodată stabilă. Până în urmă cu un an și jumătate, am trăit cu această impresie, pompată de autorități, politici, societate și istorie. Toate astea ne-au lăsat într-o ignoranță călduță formulată în deja clișeizatul „eram fericiți și nu știam”. Să înlocuim cuvântul „fericire” cu „ignoranță” și probabil ne vom apropia de adevăr. Lumea noastră nu a fost niciodată stabilă: au existat și există războaie (chiar dacă principiul de gândire al majorității este „dacă nu ni se întâmplă nouă, nu ne pasă”), a existat și există terorism (chiar dacă n-am fost martori și cunoscuții cunoscuților noștri n-au fost nici ei martori), au existat-există-vor exista inegalități de orice fel (în orice societate și în orice sistem politic), a existat și va exista o criză economică (ea deja a debutat), au existat-există-vor exista pandemii (și noi suntem nefericiții care au trăit o bună parte din viață fără ele, ceea ce ne-a făcut să credem că asta era normalitatea). Încep să cred din ce în ce mai mult că nu era – ci doar o perioadă de câteva zeci de ani de echilibru precar, pe care noi l-am luat drept normalitate. De aproape un an și jumătate trăim într-o formă de provizorat, așteptând să ne întoarcem la ceea ce cunoșteam și credeam că ni se cuvenea. Regret să spun că asta nu se va întâmpla prea curând. Lumea se adaptează, noi ne adaptăm la această situație care probabil la începutul lui 2019 ni s-ar fi părut incredibilă: cum se poate, în cele mai absurde scenarii, ca toată populația lumii să fie victima unui virus invizibil? Doar nu recreăm scenariul din filmul lui Soderbergh, Contagion. Dar iată că, în sfârșit, trăim ca într-un film de Hollywood, doar că nu în cel pe care ni-l doream. În mod surprinzător, pandemia nu a apărut din neant, fără ca autoritățile de peste tot din lume să fi fost avertizate de potențialul și dezastruosul ei efect. Jurnalistul Fareed Zakaria afirmă asta în cartea lui, 10 Lecții pentru o lume postpandemică: „În 2015, Bill Gates a susținut o conferință TED în care avertiza că, „dacă ceva va omorî peste zece milioane de oameni în următoarele câteva decenii va fi cel mai probabil un virus infecțios”. În 2017, el a tras din nou un semnal de alarmă prevestind într-un discurs susținut la Conferința pentru Securitate de la München că există șanse rezonabile ca o asemenea pandemie să izbucnească în următorii zece sau cincisprezece ani. La acea vreme, nu era nevoie să fii vizionar pentru a imagina o pandemie și a pleda pentru necesitatea de a se investi mai mult timp, mai multe resurse și mai multă energie pentru a o stopa.” (Zakaria 2021, 17) Dar noi, cu toții, la acea vreme eram fericiți și nu știam. Și lucrurile au luat întorsătura asta colosală, tocmai din cauza faptului că lumea în care trăim este cea mai dinamică din toate lumile din istorie – ca o mașină care zboară pe autostradă cu peste 200 la oră. Zakaria mai spune despre noutatea acestei situații, care a scos, însă, la iveală niște adevăruri vechi, uitate și îngropate: faptul că țările sunt pe cont propriu. Și aici aș mai adăuga că nu numai țările, ci și noi înșine, ca indivizi. Singuri în decizii. Singuri în crezuri. Singuri între oameni. Nu că nu am fi fost așa și până acum, dar încercam să ameliorăm durerea individualismului nerevendicat, prin pierderea în mulțime. E mult mai ușor să fii anonim, cu toate că nimeni nu-și dorește asta și iată unul din paradoxurile existenței. Cum să iei asupra ta responsabilitatea îmbolnăvirii celor apropiați ție? Gândul că viața lor se află în mâinile tale și viața ta în mâinile lor este greu de dus pentru o perioadă lungă de timp. Și din asta s-a dezvoltat un soi de individualism, dar și o serie de conspirații incoerente, în stare să ne scoată de sub reflectorul insuportabil al deciziilor personale. Ca rezultat, în această perioadă este foarte greu să rămâi lucid. O simțim cu toții și Elif Shafak a și scris un eseu pe tema asta, ușor poetic, dar perfect acceptabil în realitatea noastră masiv tehnologizată și virtualizată: „Din orice unghi am privi, trăim un moment de cotitură – un prag. Un spațiu între două lumi. Un interval derutant între un final care se prelungește și un început necunoscut. (…) Suntem epuizați de angoase și acaparați de furie, iar mintea și sistemul nostru de apărare ne sunt de prea multe ori asediate.” (Shafak 2020, 34-36)

Ce s-a întâmplat este că ne-a murit realitatea – sau mai exact, modul nostru de a ne raporta la ea. Iar acest fapt este o consecință a ignoranței și a negării noastre la nivel de populație globală. Nu e sfârșitul lumii, ci începutul unei noi ere. Prin natura noastră, suntem tentați să privim trecutul cu nostalgie, să invocăm doar părțile lui bune și să spunem „atunci era mai bine”… oare? Eu nu cred. Îl cred însă pe Joe Strummer atunci când spune „the future is unwritten”.

Bibliografie:

ELIF SHAFAK – Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării (editura Polirom, 2020, traducere de Adina Avramescu, 110 pag.)

FAREED ZAKARIA – 10 Lecții pentru o lume postpandemică (editura Polirom, 2021, traducere de Adina Avramescu, 309 pag.)