Despre mafioți și alți demoni

Observ, de la un timp încoace, un interes deosebit al publicului larg pentru discursul doamnei Dana Budeanu. Vă mărturisesc sincer că eram neștiutoare în privința dânsei, până la clipul devenit viral, în care doamna Budeanu era extrem de revoltată de bărbații cu „gleznuța dezgolită”, de parcă asta ar fi cea mai mare atrocitate a omenirii. Și mi-aș fi dorit să rămân neștiutoare. Dar oamenii internetului nu m-au lăsat în ignoranță deplină și m-au updatat în legătură cu „amețitele și mafioții”. Înainte de toate, cred în libertatea discursului fiecărui individ. Dar, mai cred și în faptul că persoanele mai puțin dezvoltate din punct de vedere intelectual, sunt și cele mai pline de certitudini. În discursul doamnei Budeanu nu există nicio urmă de îndoială a ceea ce afirmă – iar ideile dânsei, lovesc atât în femei, cât și în bărbați, cu o agresivitate inutilă. Dana Budeanu umilește, reproșează, taie și spintecă și face o grămadă de vizualizări. În lumea ideală, pe care doamna Budeanu și-o imaginează de la ea de acasă, de unde-și transmite emisiunea, bărbații sunt niște barosani ce-nvârt afaceri în stânga și-n dreapta. Principalul lor scop este acela de provider al „amețitei”, care trebuie ținută pe palme, finanțată în „excursiile la mall” cu alte amețite. Ea este obiectul adorației și al invidiei altor mafioți. Ea este acea ființă care, după spusele doamnei Budeanu, trebuie escortată la baie și plimbată în tot soiul de destinații exotice. Din punctul meu de vedere, doamna Dana Budeanu este personificarea tuturor inadvertențelor și a mentalităților eronate din societatea românească de azi. Refuz să mai privesc, chiar și „just for the fun of it” promovarea unui patriarhism dus în absurd (în condițiile în care, doar asta ne mai lipsea în spațiul mioritic) și reducerea femeilor strict la factorul estetic și reproducător. Reproșuri de genul „bărbat ești tu, care…?”/ „femeie ești tu, care…?” – nu ar trebui să-și aibă locul în niciun discurs.  Viața e mai simplă atunci când o reducem la stereotipii. Mă rog, nu pentru toți – poate pentru cei de teapa doamnei Budeanu, care pun sub semnul egalității „a avea” și „a fi”. Din punctul meu de vedere sunt două lucruri total diferite. Și, prin urmare, aș putea fi pusă de către fanii doamnei Budeanu în stereotipia „feministă de aia care urăște bărbații” – prin asta înțelegându-se „o frigidă frustrată, cu gura mare, neepilată și fără simțul umorului”. Ceea ce ar fi foarte departe de adevăr. A avea ambiții personale ține de complexitatea ființei umane, fie ea de sex masculin sau feminin. A avea integritate, asemenea. A face propriile alegeri pe toate planurile existenței, asemenea. A-ți exprima dezacordul în momentul în care valorile îți sunt terfelite – asemenea. Nu cred în segregarea de gen pe care o susțin mentalitățile mai sus-amintite, în stare să promoveze antipatia și ura față de persoanele de sex opus. Cine a spus că femeile sunt de pe Venus și poartă roz și bărbații sunt de pe Marte și se îmbracă în culori închise? Cine consiliază adolescenții aflați încă în școală că unele meserii sunt de bărbați și altele de femei? Cine suspectează că o femeie a ajuns într-o funcție înaltă pentru că a stat mult în genunchi sau pe genunchii altora? Cine a spus că „bărbatul e bărbat și ca femeie trebuie să taci și să rabzi”? Nu o feministă ca mine, ci înțelepciunea „poporului” român. Prin ce minune s-au perpetuat aceste locuri comune în societate?