Despre mafioți și alți demoni

January 14, 2020

Observ, de la un timp încoace, un interes deosebit al publicului larg pentru discursul doamnei Dana Budeanu. Vă mărturisesc sincer că eram neștiutoare în privința dânsei, până la clipul devenit viral, în care doamna Budeanu era extrem de revoltată de bărbații cu „gleznuța dezgolită”, de parcă asta ar fi cea mai mare atrocitate a omenirii. Și mi-aș fi dorit să rămân neștiutoare. Dar oamenii internetului nu m-au lăsat în ignoranță deplină și m-au updatat în legătură cu „amețitele și mafioții”. Înainte de toate, cred în libertatea discursului fiecărui individ. Dar, mai cred și în faptul că persoanele mai puțin dezvoltate din punct de vedere intelectual, sunt și cele mai pline de certitudini. În discursul doamnei Budeanu nu există nicio urmă de îndoială a ceea ce afirmă – iar ideile dânsei, lovesc atât în femei, cât și în bărbați, cu o agresivitate inutilă. Dana Budeanu umilește, reproșează, taie și spintecă și face o grămadă de vizualizări. În lumea ideală, pe care doamna Budeanu și-o imaginează de la ea de acasă, de unde-și transmite emisiunea, bărbații sunt niște barosani ce-nvârt afaceri în stânga și-n dreapta. Principalul lor scop este acela de provider al „amețitei”, care trebuie ținută pe palme, finanțată în „excursiile la mall” cu alte amețite. Ea este obiectul adorației și al invidiei altor mafioți. Ea este acea ființă care, după spusele doamnei Budeanu, trebuie escortată la baie și plimbată în tot soiul de destinații exotice. Din punctul meu de vedere, doamna Dana Budeanu este personificarea tuturor inadvertențelor și a mentalităților eronate din societatea românească de azi. Refuz să mai privesc, chiar și „just for the fun of it” promovarea unui patriarhism dus în absurd (în condițiile în care, doar asta ne mai lipsea în spațiul mioritic) și reducerea femeilor strict la factorul estetic și reproducător. Reproșuri de genul „bărbat ești tu, care…?”/ „femeie ești tu, care…?” – nu ar trebui să-și aibă locul în niciun discurs.  Viața e mai simplă atunci când o reducem la stereotipii. Mă rog, nu pentru toți – poate pentru cei de teapa doamnei Budeanu, care pun sub semnul egalității „a avea” și „a fi”. Din punctul meu de vedere sunt două lucruri total diferite. Și, prin urmare, aș putea fi pusă de către fanii doamnei Budeanu în stereotipia „feministă de aia care urăște bărbații” – prin asta înțelegându-se „o frigidă frustrată, cu gura mare, neepilată și fără simțul umorului”. Ceea ce ar fi foarte departe de adevăr. A avea ambiții personale ține de complexitatea ființei umane, fie ea de sex masculin sau feminin. A avea integritate, asemenea. A face propriile alegeri pe toate planurile existenței, asemenea. A-ți exprima dezacordul în momentul în care valorile îți sunt terfelite – asemenea. Nu cred în segregarea de gen pe care o susțin mentalitățile mai sus-amintite, în stare să promoveze antipatia și ura față de persoanele de sex opus. Cine a spus că femeile sunt de pe Venus și poartă roz și bărbații sunt de pe Marte și se îmbracă în culori închise? Cine consiliază adolescenții aflați încă în școală că unele meserii sunt de bărbați și altele de femei? Cine suspectează că o femeie a ajuns într-o funcție înaltă pentru că a stat mult în genunchi sau pe genunchii altora? Cine a spus că „bărbatul e bărbat și ca femeie trebuie să taci și să rabzi”? Nu o feministă ca mine, ci înțelepciunea „poporului” român. Prin ce minune s-au perpetuat aceste locuri comune în societate?

Prin „tradiții” – în general și, puțin mai recent, prin tradiția „patriarhatului de stat”, cum definesc autoarele Maria Bucur și Mihaela Miroiu vechiul regim. Substratul acesta a rămas și s-a dezvoltat teribil în epoca lui „a avea”, imediat după anii ’90. Revenind însă la „înainte”, politica monstruoasă de dominare a corpului româncei prin decretul 770/1966 îmi aduce aminte de Povestea Slujitoarei a lui Margaret Atwood. Rezultatul? Criminalizarea avortului a dus la aproape 10 000 de morți inutile, survenite în urma întreruperilor de sarcină în condiții neigienice și nesupravegheate. Iată ce spune un medic ginecolog însărcinat cu controlul periodic al femeilor înainte de ’89: „Am fost martora multor infecții și a multor decese despre care nu se spune nimic. Multe femei au murit tinere, fiindcă au rămas gravide în diverse împrejurări imposibile. Nu exista niciun mijloc de protecție împotriva sarcinii. Nu existau anticoncepționale. Prezervative se găseau rar. Multe tinere erau atât de disperate… a fost o tânără pentru care am plâns, efectiv, asta o țin minte și când mor. Avea 18 ani, rămăsese gravidă. Prietenul a părăsit-o și ea, în disperare, și-a introdus în uter sârmă, cu care a încercat să scape de sarcină, și și-a perforat uterul și a venit cu peritonită. Am participat efectiv la operație și am rămas așa, cu… imaginea întipărită pentru toată viața. Când i-am deschis burta (…) era totul în puroi, a trebuit scos tot, uterul, anexe, deci femeia aia a rămas la 18 ani la menopauză, ca la 50 de ani. (…) Psihic era distrusă, pentru că era deja o femeie bătrână, la o vârstă tânără (…)” (Bucur și Miroiu 2019, 235-6)  Iată ce se poate întâmpla atunci când simți că tu ție nu-ți mai aparții. Femeia ideală în ochii doamnei Budeanu nu-și aparține sieși – ci altuia, care știe mai bine, care o etalează încoace și-ncolo ca pe o maimuță de circ. Venind de pe un fond al inegalităților de gen, e foarte greu să accepți aceste idei. E ca și când le-ai fi dat un upgrade și le-ai legat cu fundiță. Dar în esență, femeia rămâne aceeași ființă neștiutoare și întreținută. În momentul în care povești de genul Twilight sau Fifty Shades of Grey reprezintă un ideal pentru un mare procent al populației globale, înseamnă că, la nivel de individ zace o problemă identitară. Nu mă refer la calitatea chestionabilă a acestor produse artistice, ci la genul de relații pe care îl afișează: legături co-dependente, toxice între femei submisive și bărbați care doresc să controleze fiecare aspect al vieții lor (Gay, 2014). Doar aici s-a ajuns cu „Schimbarea” și „Modernizarea Societății”? Pe bune? Atât s-a putut? Să caricaturizăm personajele din Nașul lui Mario Puzo? Acolo, acțiunea se întâmplă imediat după al doilea război mondial. Trăim în secolul XXI și majoritatea din noi nu ne reglăm conturile în tăcere, condiționați de omertà – să terminăm cu ficționalizarea. Poți fi cool și dacă nu ești mafiot și provider de bunuri materiale. Poți fi cool și dacă nu te aștepți ca alții să-ți asigure un trai de vis.

BIBLIOGRAFIE:

Maria Bucur, Mihaela Miroiu – Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă. Editura Humanitas, București 2019

Roxane Gay, Bad Feminist, Harper Collins, 2014

Leave a Reply