Despre fericirea „fotoșopată” a trecutului

Despre comunism s-au scris multe, s-au publicat multe, s-au filmat multe și se pare că, după mai bine de treizeci de ani nu s-a ajuns încă la esență. Materialul „brut” se află încă acolo, undeva, în dosare, în oameni și în comportamente din viața de zi cu zi – lucruri pe care le privim cu o normalitate inexplicabilă și din când în când, le amendăm ca pe o anomalie. Dar, în principiu, el se află încă printre noi, ca o buruiană pe care nu o poți împiedica să crească într-o grădină. Nu sunt în măsură să teoretizez fenomenul (nici din perspectivă istorică, nici din cea antropologică), întrucât nu l-am trăit conștient și nici nu am formarea necesară. La revoluție aveam venerabila vârstă de doi ani și jumătate. Prin urmare, nu mă pot număra nici în categoria „nostalgicilor” după o perioadă trecută (o nostalgie pe care, de asemenea, nu am capacitatea să o înțeleg). Nici măcar ai mei nu sunt nostalgici după o perioadă a tinereții lor în care sistemul i-a pregătit întotdeauna pentru un viitor ideal, unde visele ar fi trebuit să li se îndeplinească și pentru care erau motivați să îndure prezentul plin de lipsuri de bază. Toate aceste economii (materiale, personale) erau îndreptate înspre un cândva, în „anii două mii” – pe care nu au mai apucat să-i trăiască în felul în care le era proiectat de către regim. Prezentul tinereții le-a fost sacrificat și n-au primit nimic în schimb. Au ieșit din comunism într-o derută absolută, plini de responsabilități familiale și extrem de naivi. Aici mă refer la oamenii de rând și nu la cei care știau sau aveau posibilitatea să se prindă din start cum stă treaba și să se regrupeze. Și nu, nu a fost egalitate nici înainte și nici după. Ai mei au trăit ceea ce ar fi trebuit să le fie cei mai frumoși ani, într-un context ca cel din Ferma Animalelor, unde unii erau mai egali decât ceilalți. Evident, marea majoritatea era „ceilalți”. Zilele trecute le-am citit părinților mei din ultima carte a lui Ioan T. Morar, Fake news în epoca de aur. Amintiri și povestiri despre cenzura comunistă. Făcând parte din aceeași generație cu autorul, pasajele în cauză au născut dezbateri însuflețite la noi în sufragerie – întrucât situațiile descrise le erau atât de familiare, încât au născut alte și alte amintiri. Volumul din mâinile mele începe așa: „O discuție, o relatare, o dare de seamă despre ceea ce a fost înainte de ’89 trebuie să conțină o referire la libertăți și drepturi, în general la îngrădirile ideologice, mai ales atunci când cititorul e tânăr și nu a prins nimic din cenușiul epocii, din falsa fericire predicată de partid. După atâția ani, când amintirile se estompează și, în mod sanitar pentru psihicul nostru, elimină ce e rău, simt nevoia să schițez, chiar dacă în viteză, cadrul drepturilor omului în care am evoluat și în care au avut loc întâmplările din acest volum. La om nou, drepturi noi, ar fi deviza Epocii Ceaușescu. Omul nou, spre deosebire de cel vechi, nu avea nevoie chiar de toate aceste drepturi învechite, depășite și promovate mai ales de societățile capitaliste care, se știe, erau ghidate de un putregai ideologic. Asta nu s-a spus explicit în documentele de partid și de stat, dar s-a manifestat implicit în viața de zi cu zi a românului din anii dictaturii.” (Morar 2020, 13) Pe scurt, dictatura ceaușistă a însemnat o violare a drepturilor omului în fiecare moment – iată de ce avem și astăzi o problemă în a le respecta pe de-a-ntregul. Pe de altă parte, înfundându-mă în lectura cărții de mai sus, portretul pe care Morar îl face cuplului prezidențial se aseamănă extrem de mult cu caricatura Ubu/Madam Ubu a lui Jarry – inclusiv în defecte de vorbire. În fond, Ubu seamănă cu orice grandoman inconsistent și dictatorial din istorie, aproape fără excepție. În ceea ce o privește pe Elena, tind să cred că descrierea pe care i-o face Diane Ducret în primul volum al cărții sale, Femeile dictatorilor, este una din cele mai apropiate de realitate. Iată un fragment dintr-o stenogramă a unei discuții cu Pacepa, în privința dosarului de urmărire a Violetei Andrei (aflată în vizor și înregistrată/filmată pe motiv că soția ministrului de externe, Ștefan Andrei, părea să fie mai „populară” decât prima doamnă a RSR, datorită aspectului ei): „Ia uită-te la nerușinata asta! (…) Partidul i-a dat unul din cei mai buni oameni ai săi ca soț, iar ea-și ridică fustele de fiecare dată când un Tarzan îi aruncă un zâmbet. (…) Când vine aici, își plimbă mereu vârful limbii pe buze. Dar pe casetă, ar putea să ne spargă timpanele cu miorlăielile și smiorcăielile ei.” (Ducret 2013, 275-6). Violeta Andrei nu este singura soție de politician monitorizată în acest fel și pe acest motiv de către Elena Ceaușescu. O altă antipatie i-a ridicat-o soția primarului Gheorghe Pană, care era evreică și pe care o voia acuzată de adulter. Citez dintr-o altă conversație cu același Pacepa: „Mă obosește. Ai la dispoziție trei luni ca să o faci să-și ridice fusta. Trei luni, în care vreau să fie înregistrată, fotografiată și filmată. Vreau să o văd goală sub unul dintre oamenii dumitale. Să o văd mișcându-și prețiosul fund până când atinge orgasmul. Trei luni. M-ai înțeles? În trei luni vreau să-l văd pe Pană scos din joc.” (Ducret 2013, 276) Printre rânduri s-ar putea înțelege drama repetitivă a acestui popor și anume: oamenii mici deveniți mari, oameni cu gândire simplistă, incapabili de viziuni, subtilități, gândire abstractă și înțelegere profundă a valorilor, aflați în funcții de conducere. E o tragedie, dacă stai să te gândești, că acești oameni iau decizii în numele tuturor. Dar comunismul a făcut acest lucru posibil, pornind de la mitul eroului care pornește de jos și ajunge la putere. Și mitul acesta a fost mai puternic decât pregătirea de care avea nevoie eroul ca să-și asume o asemenea responsabilitate. Probabil că foarte mulți politicieni de astăzi se hrănesc cu același vis de putere – de exemplu, multiplele teze de doctorat plagiate, care aduc un afront cercetătorilor și academicienilor de pretutindeni sau acel senator PMP care a propus deunăzi interzicerea studiilor de gen în universități și alte instituții de învățământ. Pentru că, așa cum am fost învățați din istorie, ceea ce nu înțelegem trebuie să devină ilegal. Iar ceea ce probabil Ceaușescu&Co era incapabil să înțeleagă, având în vedere pregătirea sa, era gândirea liberă. De aceea au și scos-o în afara legii și au cotat-o ca fiind periculoasă.