Zilele trecute am văzut noul documentar de pe Netflix, The social dilemma (r: Jeff Orlowski, 2020) și de atunci nu-mi dă pace gândul că lumea trăiește într-un Ev Mediu digital. Știu, sună paradoxal, în momentul în care, cultural vorbind, asociem respectiva perioadă cu un soi de brutalitate, cu neștiința, închistarea în dogmă și dezinteres pentru orice inovații care contravin ideilor prestabilite. Marea diferență este faptul că toate acestea s-au mutat azi în mediul online, într-o aparentă democratizare a discursului, care maschează manipularea în masă. Toată lumea are dreptul la o opinie – este una din afirmațiile cele mai des întâlnite care ilustrează utopia digitală în care trăim. Să vedem ce se întâmplă atunci când un individ își desprinde propriile idei de cele ale masei de oameni din bula lui de social media: este pur și simplu „tranșat” și umilit în „piața publică” aka timeline-urile de Facebook. „În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei mărețe renașteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forță. Atunci când foloseam rușinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ținea cont de granițe, ale cărei viteză și influență creșteau văzând cu ochii.” (Ronson 2016, 17). Episoadele descrise de Jon Ronson în cartea sa, Umilirea publică în era internetului, aduc în vizor indivizi a căror viață a fost dată cu totul peste cap de mici neatenții din online, care i-au costat job-uri, căsnicii, case, și le-au adus oprobiul public pentru totdeauna. Și cine a făcut acest lucru posibil? O mână de useri aparent inofensivi, a căror identitate reală nu are nicio legătură cu imaginea temerară și curajoasă în opinii pe care o afișează după ecranul gadgeturilor, care funcționează ca un scut. Și toate acestea sunt posibile datorită design-ului nostru ancestral, care nu ne permite să ne cenzurăm apetitul pentru „pâine și circ”, ci doar să-l mutăm la un alt nivel. Ne coalizăm împotriva unor lucruri mânați de un spirit nobil, dar și pentru perversități meschine. Uneori, din exces de zel, transformăm cauzele nobile în perversități meschine și le întoarcem împotriva noastră. Pentru că, surprinzător, social media nu mai este spațiul în care putem purta un dialog, ci un adevărat război. Newsfeed-ul fiecăruia reflectă într-o anume măsură modul nostru de a vedea lumea. Dar newsfeed-urile noastre sunt diferite. Există infinite combinații de informații care ne parvin și care ne dau o părere subiectivă a ceea ce trăim. Iată de ce adevărul și percepția lui sunt astăzi mai înșelătoare ca oricând, iată de ce se numește „era postadevăr”, o formulare atât de des utilizată, încât s-a transformat într-o platitudine.
Respingerea adevărului se reflectă inclusiv în modul în care ne percepem singura posesiune certă in timpul vieții: corpul. În adevărul nostru mic și subiectiv ne construim avatarul propriei persoane, care în foarte multe cazuri nu are nicio legătură cu noi înșine. Suntem proiecția digitală a ceea ce ne-am dori să fim și nu avem ocazia în realitate. De fapt, percepția noastră despre propriul corp se află în relație directă cu percepția lumii în care trăim. „Formularea legilor naturii și cunoașterea mai exactă și mai în detaliu a corpului uman sunt rodul căutărilor omului cu privire la sensul vieții sale și la propria-i evoluție; lărgirea hotarelor lumii merge mână-n mână cu aprofundarea întrebărilor legate de corp.” (Gélis 2008, 116). Deși Jacques Gélis se referă la percepția corpului în Evul Mediu – fragmentul de mai sus mi se pare perfect aplicabil și în contextul de astăzi. Corpul este în secolul nostru un subiect de discuție extrem de sensibil: noi teorii de gen, noi vaccinuri și dezbateri obositoare pro sau contra, noi reguli estetice îngrijorătoare, care nu au nicio legătură cu capacitățile corporale, noi modalități de public shaming și, să nu uităm, noi modalități de negare absolută a ființei reale. Am fost surprinsă să observ, în diferite contexte, cât de puțin își cunosc oamenii secolului XXI propriul corp și funcțiile sale. Pentru mulți, corpul este vehiculul care îi poartă dintr-un loc în altul și cam atât – o abordare cel puțin ciudată în era subiectivă și atât de centrată pe sinele individual în care trăim. Și pentru că ajungem să iubim mai mult ideea de a fi decât acel a fi, dispunem astăzi de acele ședințe de life coaching, care în deceniile trecute nu existau. Pentru că în deceniile trecute ni se permitea (poate) să greșim mai mult fără a fi taxați chiar atât de radical de semenii noștri, pentru că socializarea implica și un efort fizic oricât de mic, pentru că a contacta pe cineva necesita o deplasare pe propriile picioare până la un loc de întâlnire, până la poștă sau până la telefonul fix, pentru că informația se câștiga și nu se primea de la sine. Nu încerc să aduc o abordare nostalgică, din contră: spun doar că astăzi avem niște privilegii pe care le luăm for granted și de multe ori le folosim în scopuri ce ajung să se întoarcă împotriva noastră și a mediului în care trăim.
Vezi și:
Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello (coord.). Istoria corpului, Vol 1 (de la Renaștere la Secolul Luminilor). Traducere din limba franceză de Simona Manolache, Gina Puică, Muguraș Constantinescu, Giuliano Sfichi. București: editura Art, 2008
Jon Ronson. Umilirea publică în epoca internetului. Traducere din limba engleză și note de Andra Matzal și Cosmin Postolache. Bucușreti: editura Art, 2016
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.