De dimineață, mi-a rămas în minte următorul pasaj din Lumea scrisă al lui Martin Puchner: „Poate citiți aceste cuvinte într-o carte tipărită pe hârtie sau pe un ecran, asta dacă nu purtați niște ochelari care proiectează cumva cuvintele în câmpul dumneavoastră vizual. Dar, indiferent de suport, fie dați pagină cu pagină, fie derulați un text continuu. Observați combinația dintre vechi și nou. Majoritatea oamenilor au încetat să deruleze textele de când sulului de papirus i-a luat locul cartea din pergament, dar acum, după două mii de ani, acest gest al derulării a revenit brusc, pentru că șirul nesfârșit de cuvinte stocate de computere seamănă mai mult cu un pergament continuu decât cu niște pagini separate. În mod similar, oamenii n-au mai scris de sute de ani pe tăblițe, dar acum le vedem pretutindeni. Dacă mă uit la ei cu ochii mijiți, utilizatorii de tablete din ziua de azi seamănă în mod ciudat cu scribii din vechime, care ședeau turcește, cu instrumentele de scris în poală” (Puchner 2018, 251) De ce m-am oprit la acest pasaj? Pentru că, astăzi, mai mult ca oricând, simt în jur o subestimare a cuvântului scris. Lucru cel puțin paradoxal, având în vedere că majoritatea din noi, preferăm cuvântul scris ca mijloc de comunicare – asta dacă suntem într-adevăr conștienți că aplicații ca Facebook Messenger, Whatsapp, chatul de Insta, necesită scrisul (cel puțin, într-o primă fază). Chiar dacă nu pare mare lucru, o gramatică și o exprimare acceptabile mă fac să nu pun la îndoială coerența mentală a interlocutorului meu invizibil. Cuvântul scris are astfel și riscurile lui, în cazul în care autorul lui se dovedește a fi incapabil să se exprime pe sine. Astfel, acest cuvânt, inițial inocent, îi poate deveni dușman.
A nu dezbate sau a nu pune la îndoială cuvântul scris este sursa cea mai bună a propagării de aberații, care pot schimba (de cele mai multe ori, în rău) familii, comunități, societăți, istorie. Fake news, habotnicia, dezinformarea – sunt dovezile clare ai monștrilor pe care îi putem naște prin ignoranță, doar prin faptul că nu am reușit să interpretăm un text la momentul oportun. Unul din cele mai frecvente citate care circulă pe internet este „tot ceea ce îți poți imagina, este real”, spus la un moment dat de Picasso. Dar ce ne putem imagina? Rămâne la latitudinea fiecăruia din noi și la universul interior, mai mult sau mai puțin dezvoltat de ficțiuni. Pentru că, până la urmă, destinul nostru (dacă ajungem să credem în așa ceva) este o ficțiune proprie pe care încercăm să o materializăm de-a lungul vieții și care, vrând-nevrând, este modelată în principal, de cuvântul scris. Iată la ce folosește lectura, dacă mă-ntrebați. Iată de ce cred că cititul ar trebui să facă parte mai mult din viața noastră și nu doar în momentele de izolare la domiciliu, în care toate site-urile de profil anunță mari reduceri la cărți. Iată de ce nu mă impresionează volumele nescoase din țiplă de pe rafturile din biblioteca cuiva.
Cărțile pe care le citim, muzica pe care o ascultăm, filmele pe care le vedem – toate astea ajung să ne definească individualitatea și să ne răspundă în privința locului pe care îl ocupăm în propria noastră existență. Nu spun lucruri neștiute, dar am simțit nevoia să le mai subliniez o dată aici, în contextul în care piața cărții din România se află la cele mai joase cote. O fi și asta o reflexie a întregii societăți și, în principiu, a individului care trăiește în această țară cu forma și memoria unui peștișor de aur. Nici măcar vizitarea anumitor atracții turistice nu are aceeași valoare sau greutate, dacă nu cunoști „povestea”/„legenda” din spatele lor. Fără toate astea, obiectivul respectiv este doar „un loc ca oricare altul”, pe care l-ai fotografiat și îl păstrezi în arhiva telefonului, imediat după o poză cu prânzul local dintr-un restaurant din apropiere. Pentru că, locurile obișnuite devin fantastice cu ajutorul ficțiunii de care sunt încărcate. Și, aș putea să spun că și oamenilor li se aplică același proces. De exemplu, întreaga idee de Hollywood e bazată pe ficțiune. Până la urmă, toată industria asta de dive și băieți frumoși nu e altceva decât panoplia noastră de zei olimpieni 2.0.
Puchner mai pune o întrebare la care nu m-am gândit niciodată până acum: cum ar arăta o lume fără literatură? Răspunsul cel mai la prima mână ar fi: „mult mai săracă”. Pot doar să încerc să-mi imaginez propria viață fără literatură și să mă înspăimânt atunci când realizez că o mare parte din identitatea mea ar fi ștearsă complet. Și asta pentru că suntem poveștile pe care le citim și pe care le înțelegem în felul nostru.
Recomandare de lectură:
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.