De ce o citesc pe Toni Morrison

#lecturidecaniculă 

E al doilea an în care codul galben de caniculă mă prinde citind un roman de-a lui Toni Morrison. Într-un mod ciudat, am ajuns să asociez căldura, letargia ei și timpul dilatat cu scriitura lui Morrison. Ce au în comun cele două este faptul că nu poți să scapi, nici de una, nici de alta – te lași prins, pur și simplu, ca și când nu ai avea nicio putere să spui „pas”. Ce face Toni Morrison cu cititorii ei se numește un act de magie, care trece de bariera timpului, a limbii, a rasei, a experiențelor – și, chiar dacă uneori e dificil de urmărit firul epic, nu poți să-l abandonezi, pentru că atmosfera este ceea ce te ține și te duce mai departe. În această perioadă în care corectitudinea politică transformă aproape totul într-un subiect sensibil, mi-e foarte greu să scriu despre un scriitor de culoare, fără să nu mă gândesc că undeva, cineva are să facă niște mini-acuzații tacite cum că n-aș avea niciun drept la vreo părere despre problematicile expuse în vreun astfel de roman. Și asta pentru că n-am trăit și, deci, n-am înțeles organic despre ce e vorba. Ceea ce, dacă stai să te gândești, o astfel de atitudine exclusivistă ar putea fi cotată, la rândul ei, ca un act de inegalitate ce-ar trebui taxată de aceeași corectitudine politică. Dar oricum, pe blogul de pe site-ul care-mi poartă numele, cred că am libertatea absolută de a alege subiectele despre care vreau să scriu – iar una din principalele motivații ale acestor alegeri sunt lucrurile cu care rezonez. Și da, pot spune că rezonez cu romanele lui Toni Morrison, o scriitoare de culoare care, așa cum susține ea însăși, vorbește despre realitatea persoanelor de culoare, pe care încearcă să le portretizeze fără acel „white gaze”. Cu ce rezonez din aceste romane? Cu umanitatea, care e general valabilă, indiferent de toate diferențele dintre noi. Nu m-am gândit niciodată până acum, dar cred că face sens să afirm că atunci când alegi o carte din librărie, ești cel mai adesea tentat să iei cartea cuiva pe care crezi că ai să-l înțelegi, cel puțin din punct de vedere cultural. Nu e neapărat o chestiune de segregare, cât mai degrabă una de educație, când ți s-a spus sub diverse forme că nu ești demn de un autor sau altul, pentru că nu-i cunoști universul. Or, până la urmă, nu poți să afli universul unui scriitor decât deschizându-i măcar una din acele câteva cărți publicate. Altfel, ar fi păcat să „ratăm” autori ca Ngugi wa Thiong’o, Chimamanda Ngozi Adichie, Salman Rushdie, Viet Thanh Nguyen, Yasunari Kawabata, – chiar dacă ne e greu să le pronunțăm numele. De ce ar fi păcat? Pentru că te fac să te întrebi cum e viața cuiva total diferit de tine, cu ce probleme se confruntă și cum le face față. Sunt o exersare a empatiei (de care ducem lipsă astăzi tot mai acut, cu toată corectitudinea politică ce survolează asupra relațiilor de orice natură).  
De la Toni Morrison mi-a rămas în minte o idee pe care o descoperisem înainte și în eseurile lui James Baldwin și Ta-Nehisi Coates: aceea de autonomie a propriului corp, ca o luptă care se duce de secole, pornind de la corpul sclavului care era proprietatea stăpânului și ajungând în zilele noastre la ecourile dureroase ale acestui fapt uitat. Până să dau de acești autori nu mi-am pus niciodată întrebarea „cum e ca propriul tău corp să nu-ți aparțină?” Beloved, romanul din 1987 al lui Morrison, care i-a adus și un Premiu Nobel pentru literatură (1993), pornește de la un caz real care a avut loc la mijlocul secolului al nouăsprezecelea: o sclavă evadase de la ferma stăpânului alături de copiii ei. Găsită de oamenii legii după câteva zile, a ales să-și ucidă copiii, mai degrabă decât să-i trimită înapoi la o viață de sclavie. Ce s-a întâmplat mai apoi a fost faptul că s-a pus problema dacă femeia avea să fie acuzată de distrugere a proprietății sau de omor (caz în care, din punct de vedere legal, ar fi trebuit să se ia la cunoștință că persoanele de culoare sunt, într-adevăr ființe umane). Cunoscând toate astea, începi să înțelegi lucrurile într-o altă lumină – acest caz scandalos s-a întâmplat în urmă cu 165 de ani, ceea ce, în anii istoriei mari (nu a vieții de om), e foarte, foarte puțin.  Personajele lui Morrison aparțin unui univers de realism magic – construiesc sau refac mituri, ca de exemplu, cel al lui Icar îmbinat cu semne și simboluri biblice din Cântecul lui Solomon (1977), sau al tinerei femei care (re)naște din apă în Beloved – personaj cu o proveniență ambiguă, fantomatic, inocent și răzbunător, toate în același timp. Modul în care scriitoarea reușește să combine istoria comunității de culoare (o istorie diferită și scoasă din lumina periferiei) cu acest realism magic – este unic.  
Fiecare lectură răzbate diferit în cititorul ei – Toni Morrison a scris pentru toți, indiferent de continent, vârstă, sex sau rasă. Ecourile sunt altele, dar ce rămâne neschimbat este acel nucleu profund uman, de care ar trebui să ținem cont mai des în viața de zi cu zi.