De ce avem nevoie de mituri

Cred că aveam undeva în jur de nouă sau zece ani când am descoperit în biblioteca alor mei o carte cu legendele Olimpului. Și, pentru că lectura mergea mână-n mână cu programul pentru copii de sâmbătă după-masa de la Pro Tv, unde se difuzau episoade din Xena, prințesa războinică și Hercule (ambele producții australiene!), le-am devorat, pur și simplu. O altă preocupare de top din copilăria mea cam nerdy era concursul Dicționarului de Mitologie al lui Victor Kernbach, o invenție de-a mea și a soră-mii. Eram așa de fascinate de miturile Greciei antice, încât am făcut un joc: deschideam aleatoriu „cărămida” lui Kernbach din care trebuia să știm cât mai multe nume de pe pagină. Și care din noi avea mai multe puncte, câștiga… nu știu ce câștiga, nu cred că ne-am gândit niciodată la premii materiale: câștiga și gata! Era un joc atât de adictiv încât ajunsesem să le desenăm olimpienilor arborele genealogic. Eh, măcar nu aprindeam casa. Nu m-am gândit niciodată la ce mi-a folosit, o făceam pentru amuzament și pentru că nu exista internet. Dar mai târziu, mi-am dat seama cât de importante sunt chestiile astea mici și aparent, inocente.

În ultimele zile m-am gândit des la miturile Greciei antice, pentru simplul motiv că mi-a căzut în mână Mythos -ul lui Stephen Fry, din care citesc dimineața la cafea și seara, înainte să adorm. Trebuie să vă fac o mărturisire: îl iubesc pe Stephen Fry și tot ce ține de el, de când l-am văzut prima dată în rolul lui General Melchett din seriile Blackadder. În Mythos, Fry nu are niciun scop ascuns de a dezvălui alte înțelesuri unor mituri deja știute, unele ajunse chiar la nivel de „hit” cultural. Nu, el urmărește doar repovestirea lor în stilul său caracteristic, plin de umor sec britanic amestecat cu un soi de elitism, care poate trece și ca „snobism” conștient. Cum să faci entertaining pentru cititorii secolului XXI niște mituri prăfuite? Foarte simplu: le livrezi prin vocea și sarcasmul lui Stephen Fry.

De ce mi se par importante miturile antice? Pentru felul în care explică viața, natura și existența noastră. Dacă, în creștinism, s-ar putea să părem singurele ființe care merită efortul și sensul, aici Susul, Josul și Orizontul respiră împreună cu noi și au o zeitate protectoare. Imaginarul nostru este mai profund decât ceea ce vedem, din această cauză avem hibrizi om-animal, cornul abundenței, nori vorbitori și transformări miraculoase. Corpul e dădătorul de viață (orice viață) și nu pururi-damnatul-păcătos – întreaga lume s-a născut dintr-o uniune a două corpuri cu proprietăți diferite. Evident, corpul are o multitudine de sensuri și, mai degrabă poate fi înțeles la nivel conceptual și nu neapărat ca o formă bine definită. Corpul stabilește Ordinea, înțeleasă ca un sistem natural, în care pozitivul și negativul se află în măsuri egale. Ordinea aceasta ascunde Haosul dintotdeauna. Lumea în care trăim, lumea noastră interioară s-a născut din haos și, într-un final, ajunge să se întoarcă acolo. Așa cum îl înțelegeau grecii antici, haosul însemna „un ceva” fără spațiu și timp. Fără cele două coordonate, nicio poveste nu poate începe vreodată, întrucât „a fost odată” presupune ideea de temporalitate. Dar nu, haosul a fost dintotdeauna și continuă să existe ca fundal al ordinii noastre presupus-continue, ca un… zgomot de fond, să-i spunem. În creștinism există un paradox legat de corp, ca un love/hate destul de ambiguu: pe de-o parte, corpul e văzut ca fiind carcasa tuturor slăbiciunilor noastre umane, stația în care suntem „blocați” pentru un timp bine delimitat, forma care trebuie pedepsită pentru păcatele noastre și ale strămoșilor noștri. Pe de altă parte, există Împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos – două dovezi palpabile și materiale. Și mă-ntreb: de ce trebuie să existe aceste elemente, atunci când dictonul general al religiei este „crede și nu cerceta”? Dar, simt că am divagat de la subiect și cu siguranță la aceste întrebări ar putea să-mi răspundă cineva mai în temă cu istoria și filosofia religiilor.

O altă chestiune la care m-am gândit zilele astea este focul furat de Prometeu. Sincer, oricine ar fi putut să frece două pietre pentru a scoate niște scântei, nu trebuia ca cineva să fie legat în lanțuri de o stâncă și lăsat pradă vulturilor. Nu cred că e o poveste despre cum a învățat omenirea să facă un foc de tabără la care să se adune cu o chitară.  E vorba despre o „scânteie divină”, numită și conștiință și tot ce atrage asta după ea, adică acel „je ne sais quoi”, ce ne diferențiază de oricare altă specie de pe acest pământ. Am putea înțelege mitul lui Prometeu ca acel moment în care ne-am transformat din niște maimuțele simpatice într-o tagmă periculoasă, cu tendințe dominatoare. Mi-aș permite să cred că episodul ăsta are drept corespondent în creștinism întâmplarea cu pomul cunoașterii. De ce? Pentru că, în linii mari, ideea e aceeași: ființele inferioare care au sustras și și-au însușit elemente ce nu le erau destinate.

Poate că avem nevoie de mituri și de alte istorii tocmai ca să păstrăm vie chestia aia mică de zeitate pe care am furat-o în urmă cu milioane de ani. Oricine ar fi oferit-o omenirii, a fost al naibii de curajos și noi am fi al naibii de proști s-o pierdem.

În încheiere, las asta aici, pentru cine mai are puțin timp: