Citindu-l pe David Foster Wallace

O cursă lungă cu mașina, pe o furtună de zăpadă. Doi oameni se îndreaptă spre casă. Sunt un „el și o ea”, veșnica poveste de iubire ratată: unul dintre ei știe sigur că e ultima dată când o să mai fie împreună în aceeași mașină, așa încât toate peripețiile din noaptea friguroasă vor deveni curând amintirile comune ale doi străini. Printre altele, cei doi vorbesc despre eseurile lui David Foster Wallace. Întâmplarea face că tocmai astăzi am terminat, la rândul meu, un volum de eseuri de-ale lui și, la fel ca personajele din filmul lui Kaufman, I’m thinking of ending things (2020, Netflix) am simțit o reală părere de rău că un autor atât de intelingent, talentat și cu o viziune atât de specială asupra lucrurilor, este cunoscut mai degrabă din cauza suicidului său mediatizat și nu a scrierilor lui. Pentru că David Foster Wallace suferea de depresie cronică, o boală despre care n-a vorbit niciodată în textele sale. Și, poate că, până la urmă ar fi păcat să interpretăm opera unui artist strict prin prisma alegerilor sale de viață (sau de moarte). Mi se pare nedrept și, într-o formă sau alta, lipsit de respect și intruziv. Într-adevăr, modul de a vedea viața al unui artist este ceea ce conferă unicitate operei, însă – să nu uităm faptul că percepția cititorului/spectatorului are un cuvânt la fel de greu în ecuație. Și, poate că cel din urmă, ar trebui să se concentreze pe propria relație cu lumea atunci când intră în contact cu un act sau operă artistică, mai mult decât în a găsi așa-zise indicii (auto)biografice.

În eseurile lui David Foster Wallace, apărute în 2017 în traducere la Black Button Books, nu vor găsi niciun fel de astfel de indicii. Din postura de nou-cititor al scrierilor sale, pot spune că m-a frapat aria largă de interes pe care o au eseurile adunate în volumul cu titlul Care-i treaba cu Homarul? (titlu original, și de altfel mult mai mișto: Consider the Lobster). Wallace vorbește despre industria filmelor pentru adulți, despre Marii Bărbați Narcisiști care au dominat literatura americană, despre umorul negru al lui Kafka, despre corectitudinea politică, 9/11, biografiile îndoielnice ale fostelor staruri din sport, campanii electorale, cruzimea oamenilor în privința consumului de homari, literatura lui Dostoievski sau emisiunile politice de la radio. Ce au toate acestea în comun? Interesul viu și umorul lui D.F.W, precum și modul lui de a povesti cititorului orice întâmplare încât să-l țină cu sufletul la gură. Și, mai mult decât toate astea, am apreciat teribil că nu m-am simțit manipulată în niciun fel. Din contră, autorul preferă ca fiecare din noi să-și aplice propriile judecăți de valoare. Se situează în aceeași tabără cu noi, ne povestește lucruri de pe „banca amatorilor” și ni le explică așa, pe înțelesul tuturor. Ce-i drept, în ultimii ani am început să apreciez simplitatea stilului mai mult decât orice altceva: simplitatea exprimării în scris denotă claritatea gândului. Și, de fapt, de ce ai scrie o expunere care nu „percutează” în fața celorlalți, pentru că se lovesc de înțelesul cuvintelor, care blochează sensul? De ce să mai scriem dacă nu dorim să ne facem înțeleși? Iată de ce, personal, prefer eseurile „pe stil american”. Pentru că se pot exprima idei mari și abstracte chiar și prin cuvinte uzuale, fără a le vulgariza. Și mai scăpăm și de un soi de narcisism literar, care-mi dă aceeași senzație de „nimicnicie”, ca unui muritor de rând la intrarea într-o catedrală gotică din Evul Mediu: impresia că nu ești „demn” de idei abstracte, dacă nu cunoști termeni sofisticați din dicționar. Puteți face un exercițiu foarte simplu, apropo de asta: încercați să traduceți fiecare frază a unui eseu împodobit rococo de această terminologie și, în cel puțin 50% din cazuri veți fi surprinși de cât de simple sunt temele și ideile tratate. Cu unele chiar ați luat contact personal de-a lungul vieții, dar n-ați avut în mânecă un dicționar. D.F.W este foarte american în stil și în temele pe care le tratează. Perspectiva lui este cea de outsider, mai puțin în eseurile de critică literară, unde se dovedește expert. Vorbește despre limbaj nu doar ca despre o formă de exprimare, ci și de una de integrare, care este la fel de importantă. „Oamenii chiar se judecă unii pe alții după uzul lingvistic. Constant. Desigur, oamenii se judecă unii pe alții constant după tot felul de criterii – înălțime, greutate, miros, fizionomie, accent, ocupație, marca vehiculului – și, din nou, fără îndoială că totul e teribil de complicat și necesită batalioane de sociolingviști. Dar e limpede că măcar una din componentele acestei evaluări interpersonale semantice este acceptarea, și nu doar o recunoaștere emoțională drăguță, ci chiar acceptare sau respingere a propunerii cuiva de a fi văzut ca un seamăn, ca un membru al colectivității sau comunității sau Grupului altcuiva. Altă abordare este prin intermediul unei afirmații care întotdeauna apare în Războaiele Uzului în termeni foarte abstracți: uzul „corect” al englezei depinde, în termeni practici, de persoana căreia te adresezi și cum dorești să răspundă acea persoană – nu doar la afirmația ta, ci și la persoana ta.” (Wallace 2017, 118-119) Atestă despre sine faptul că postura de șoarece de bibliotecă autotștiutor dezvoltată și întreținută în familie nu l-a ajutat în niciun fel în supraviețuirea cotidiană, din contră – iar ceea ce ne salvează este chiar datoria fiecăruia din noi de a învăța pe tot parcursul vieții mai multe dialecte sau jargoane, care să ne facă posibilă pătrunderea și incluziunea într-un grup specific, răspunzând unei nevoi primare.

Chestiunea corectitudinii politice era un subiect sensibil și în 1999, anul în care eseul Autoritatea și uzul limbii americane a fost publicat – poate nu la fel de acut ca în 2020, dar destul de aproape. „Nesiguranțele care cauzează engleza corectă politic, engleza academică și reclamele la cursuri de vocabular nu sunt însă nici pe departe nefondate. Trăim vremuri tensionate lingvistic. O fi de vină incertitudinea heisenbergiană sau relativismul postmodern sau Formele Fără Fond sau ubicuitatea publicității și a PR-ului sau răspândirea Politicilor Identitare sau ce-o fi – trăim în era unei cumplite preocupări pentru prezentare și interpretare, o eră în care raportul dintre cine este o persoană și ce crede ea și cum „se exprimă pe sine” e teribil de fluctuant.” (Wallace 2017, 142).