Cine e Annie Bentoiu?

Impresii la cald despre o lectură pe care am devorat-o în aceste zile.

„După bombardamentul din 4 aprilie 1944, părinții mei părăsiseră locuința din București pentru a reveni la Oltenița, orășelul de baștină al familiei, unde în acea vară se retrăseseră și alte rude, sau își trimiseseră copiii. (…) Vara se scursese pentru noi, adolescenții, ca o foarte lungă vacanță (nu se predase ultimul trimestru), ocupată cu lectură multă, plimbări cu bicicleta și nesfârșite partide de ping-pong. De câteva ori văzuserăm trecând pe cer, dimineața, triughiul gâștelor sălbatice de oțel care sclipeau argintiu, ducând moarte altora. O clipă, ne simțeam străbătuți de un fior înghețat. Apoi uitam.” (Bentoiu 2019, 5). Așa își începe Annie Bentoiu lunga și fascinanta istorie adunată sub titlul Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959. Nu, nu vreau să par prea elitistă și am să recunosc faptul că habar n-aveam cine e Annie Bentoiu înainte să deschid această carte. Cu puțin succes, numele de Pascal Bentoiu parcă mi-a trecut vag pe la urechi de vreo 2-3 ori în această viață. Discipol luminat de-al lui Mihail Jora, Pascal Bentoiu (1927-2016) a devenit unul din cei mai importanți compozitori români ai curentului modernist. Persoană polimată, Bentoiu a studiat pe lângă muzică, dreptul și pictura, pentru care avea un real talent, la fel ca pentru științele exacte și pentru limbi, pe care le cerceta cu curiozitatea unui autodidact (de exemplu, în timpul stagiului de armată, se încăpățânase să-și aprofundeze cunoștințele de latină, în timp ce îndatoririle sale erau în cu totul și cu totul alt registru). Sora sa, Marta Cozmin, devenise scriitoare cunoscută mai ales pentru cărțuliile de basme frumos ilustrate, apărute înainte de ‘89. Marta scria și teatru – un subiect care-l pasiona și pe fratele ei, care ilustrase în muzică o mulțime de titluri shakespeariene. Dar de ce cunoaștem atât de puțin despre aceste personalități? Răspunsul e simplu: tatăl lor, Aurelian Bentoiu, celebru avocat și deputat de Ialomița din partea PNL. În 1948, acesta este radiat din Barou, urmând să facă închisoare politică în două rânduri, o dată timp de 8 ani, iar din a doua condamnare, venită după o scurtă perioadă de libertate, reușește să ispășească doar 5, întrucât moare închis la Jilava. Camil Petrescu, prieten de familie, rămâne să vegheze și să îi protejeze pe cei doi copii ai avocatului. Toate astea le-am aflat din memoriile lui Annie Bentoiu (1927-2015), soția lui Pascal. Nu e suficient să o definești doar prin atât. Am ajuns să mă fascineze pur și simplu talentul ei scriitoricesc, erudiția cu care își verifică amintirile prin biblioteci, oferind spre consultare alte titluri care să le certifice, plus luciditatea cu care pune pe foaie detalii (ultima parte a memoriilor o scrie prin 2004, la 77 de ani!). Senzația mea este că Annie nu a trăit o singură viață, ci mai multe, în funcție de regimurile politice prin care a trecut odată cu țara. Născută în high-class-ul bucureștean ca unic copil al unui medic român și al soției acestuia, de origine elvețiană, copilăria ei nu are prea mare legătură cu realitățile cotidiene. Însă în 1944, Annie are 17 ani și multe speranțe pentru viitor – în următorii 15, existența ei avea să se schimbe total: războiul, întoarcerea armelor, regimul antonescian, asasinatele din 21/22 septembrie 1939, căderea monarhiei, proclamarea republicii, ascensiunea Partidului Muncitoresc Român (mai târziu luându-și titulatura de Partidul Comunist Român), stalinizarea și destalinizarea. Toate acestea le-a resimțit pe propria piele, atât ca studentă, cât și ca fiică de burghez – o pecete care o va face incalificabilă pentru toate muncile pentru care altfel ar fi fost perfect calificabilă, sau ca tânără proaspăt căsătorită și mutată într-un spațiu locativ de 20mp cu baia la comun, făcând naveta la 4 dimineața de luni până luni, în postul de dactilografă la fabrica de cauciuc „Zorile”, din comuna Jilava. Între timp, tatăl ei este arestat: „Pe 24 septembrie 1950, tata a fost arestat și trimis la Canal. Asta știm acum, dar atunci nu știam nimic, doar că-l luaseră. Dacă ni s-ar fi spus că fusese condamnat, în acea primă arestare, numai la 12 luni, poate ne-ar fi fost mai ușor. Motivarea condamnării, pe care am aflat-o acum, a fost „pentru activitate PNȚ”. Am mai spus că acea activitate încetase în 1933. Cât timp aveau să-l țină într-adevăr nu știam, dar în ultima vreme aflasem cam ce avea să fie: ne puteam zugrăvi barăcile de lemn, înghesuiala, apelul de dimineață, munca extenuantă, foamea – pentru el și frigul, căci iarna era aproape. Problema era cum va rezista. Cum am spus, avea 61 de ani.” (Bentoiu 2019, 482-3). Sunt arestați și unchiul dinspre tată și socrul ei. Tante Aline, mătușa cu care tânărul cuplu Bentoiu împărțea locuința, este închisă și ea pentru 6 luni, după ce fusese legitimată pe drum spre casă, în timp ce se întorcea de la o proiecție de film de la Biblioteca Engleză (instituție care în 1950 încă nu își sistase activitatea). La eliberare, camera din imobil îi fusese atribuită altei persoane, străine.

Pentru unii, schimbarea totală de paradigmă a societății a reprezentat un adevărat „loc de joacă”, pentru alții – un spațiu halucinant și nedrept, care contrazicea în esență discursul ideologic. Annie Bentoiu nu scrie pentru a discredita o parte sau alta, ci pentru a-și explica acele lucruri pe care nu reușise să și le explice o viață întreagă. Nu elimină „părțile bune”, dar nici nu se ferește să le povestească pe cele de-a dreptul șocante, ca: dispariția peste noapte a profesorilor de la facultate și schimbarea materiilor cu altele care le contraziceau întru totul; creșterea taxelor/student în funcție de averea părinților (avere care nu mai exista, de altfel, în acei ani) și care propunea sume exorbitante ce reprezentau, în fond, exmatricularea mascată din mediul academic; respingerea celor cu „biografie pătată” din orice conjunctură (ca un exemplu în acest sens, Annie primește prin concurs postul de dactilografă la redacția ziarului România Liberă, dar este dată pe ușă afară odată ce i se află rădăcinile). Acestea sunt doar câteva care mi-au rămas în minte acum, „la cald”, fără a mai lua în calcul bine știuta acțiune de interzicere a vizionării filmelor și spectacolelor de teatru, sau a lecturilor care nu se raliau politicii de stat (un fel de „cancel culture” avant la lettre).

În concluzie, aș vrea să închei cu următoarea reflecție, care mi-a dat de gândit: „Războiul comunismului cu lumea întreagă este un tip de război necunoscut până la el și va continua să pervertească mințile și sufletele oamenilor un timp indefinit, poate încă zeci și sute de ani. Teoria și mecanismele lui sunt incomparabil mai fine și mai complexe decât ale nazismului, care este o doctrină brutală și rudimentară. Istoricilor de mâine le stă în față o misiune de o dificultate și o extensie încă nebănuite.” (Bentoiu 2019, 544) Nu cred că m-am simțit niciodată mai inspirată ca în dimineața în care m-am horătât să plec din Librăria Humanitas din București cu povestea lui Annie Bentoiu. Ca o surpriză ce m-a făcut să chicotesc este faptul că acea librărie este unul din reperele de locuri pe care le dă chiar autoarea printre paginile memoriilor sale. Am simțit-o de parcă ne-am fi întâlnit chiar acolo, doar că la câțiva ani distanță.

Annie Bentoiu. Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959, București: Editura Humanitas, 2019, 825 pag.

P.S. Odată cu lectura asta, am apucat să mă pun la curent și cu compozitorii români ai secolului trecut. Las mai jos o mostră: