Ne aflăm în „cea mai fericită țară din lume”. Aici, sub cerul azuriu al acestui teritoriu, oamenii nu cunosc depresia, sentimentul de inutilitate, lipsurile, obligațiile absurde sau zilele proaste. Nu, nu și nu: în cea mai fericită țară din lume, toți oamenii, chiar și cei nenăscuți, pun umărul la construirea acestui trai luminos și fiecare zi trăită aici face istorie. Cea mai fericită țară din lume nu suportă elementele negative – așa că, peste un milion trei sute de „dușmani ai poporului” sunt arestați în 1937-38. Mai bine de jumătate din ei vor fi linșați de către autorități – un act realizat sub cea mai adâncă tăcere, acoperită de zgomotul saloanelor de dans și a noilor săli de cinema. „Nimeni nu a înțeles vreodată ce a reprezentat politica aceasta premeditată a crimei în masă – dacă era vorba de felul paranoic în care Stalin și-a ucis posibilii dușmani, un război împotriva „elementelor înstrăinate social” sau, și mai probabil, o eliminare selectivă a „celor care nu prezentau încredere” în eventualitatea unui război izbucnit într-un moment de tensiune internațională maximă. Teroarea s-a propagat în sânul societății. Fiecare sector al vieții a fost afectat.” (Figes 2019, 29)
Evident, vorbim despre URSS-ul anilor dinaintea celui de-al doilea război mondial, și imediat după. Ca să sintetizez acest decor printr-o imagine, îmi revine obsesiv în minte o scenă din Burnt by the sun (r: Nikita Mihalkov, 1994), în care agentul NKVD sub acoperire, Dimitri (Oleg Menșikov) omoară în câmp deschis un cetățean oarecare, pentru că fusese martor fără voie la capturarea și agresarea comandantului Sergei Kotov, fost erou al Revoluției și presupus trădător de patrie. Deasupra câmpului în care zace cadavrul, se ridică balonul supradimensionat cu portretul lui Stalin. Cred că este cea mai grăitoare imagine a ceea ce a însemnat Marea Teroare a acelor ani.
În acest decor, tinerii Lev și Svetlana (Sveta) se întâlnesc în toamna lui 1935 în prima lor zi la Facultatea de Fizică a Universității din Moscova. N-a fost dragoste la prima vedere, ci o camaraderie profundă. Dovada relației lor stă în miile de scrisori depozitate în trei cufere aflate la Societatea Memorial din Moscova. Istoricului Orlando Figes i-a luat câțiva ani ca să le ordoneze și să reconstruiască povestea celor doi, separați timp de 15 ani, de război și de deportarea lui Lev în gulag.
În 1941, prin rezoluția aprobată de Comsomolul Universității din Moscova, Lev este mobilizat și trimis pe front. Nu reușește să-și ia rămas-bun în persoană de la Sveta. În timpul războiului, cei de acasă primesc vestea că Lev a dispărut. Nu era mort, ci prizonier într-un lagăr de muncă nazist. În ’44 este eliberat de către armata americană, ca mai târziu la întoarcerea în țară să fie interogat de către SMERȘ (o divizie a NKVD, specializată în depistarea soldaților sovietici, care colaboraseră cu germanii) și condamnat la zece ani de muncă în gulagul de la Peciora. Acuzațiile i-au fost aduse pe baza declarației unui coleg care-l auzise vorbind limba germană cu un soldat.
Cu toate astea, Sveta reușește să dea de el și în numele afecțiunii pe care și-o poartă reciproc sunt în stare să sfideze sistemul absurd. Își dezvoltă o rețea secretă de trimitere a scrisorilor (cele depozitate astăzi în cufere!) și a pachetelor cu obiecte de necesitate zilnică. Și, mai mult decât atât, Sveta întreprinde de câteva ori o aventură periculoasă de vreo 4000km, aceea de a merge la Peciora și a se întâlni cu Lev, mai mult sau mai puțin legal. Într-un interviu luat mult mai târziu, Sveta declară că nu înțelege cum a reușit să aibă curajul sau nebunia să ducă la capăt acel plan.
Scrisorile păstrate ale celor doi sunt și o analiză minuțioasă a ceea ce însemna traiul de zi cu zi într-un gulag: „Nu am prea multe de spus ca să te alin. Sveta, poate nu ar trebui să-ți spun deloc despre toate astea. Spuneai cândva că nu este întotdeauna bine sau necesar să termini propozițiile dureroase. Dar, de vreme ce am început, trebuie să termin. Nu înțelegi că pentru noi lucrul cel mai greu de îndurat nu ține deloc de lipsurile materiale? Sunt alte două lucruri – lipsa legăturilor cu lumea din afară și faptul că în orice moment și în mod neașteptat pot surveni schimbări în situația noastră personală. Nu avem habar ce se va întâmpla mâine și nici măcar în ora următoare. Statutul oficial ți se poate schimba sau poți fi trimis în orice clipă altundeva pentru motivul cel mai banal și, uneori, chiar fără absolut niciun motiv.” (Figes 2019, 118)
Pe lângă povestea Svetei și a lui Lev, în scrisori apar și cazuri ale altor deținuți, deveniți prieteni apropiați, ca de exemplu Liubka Terlețki, un tânăr de 18 ani din Lvov. Arestat în 1939 sub acuzația de spionaj pentru nemți (NKVD îi găsiseră în casă o hartă, o busolă și un rucsac – pentru că Liubka iubea drumețiile) este condamnat la zece ani de muncă în lagăr.
Să-mi trimiți un cuvânt din când în când (căci așa se numește cartea lui Orlando Figes) e una din acele lecturi pe care nu le poți lăsa din mână. Am citit-o la cafeaua de dimineață, în autobuz, la cafenea și oricând am avut puțin timp liber. Pe alocuri, mi-a adus aminte de Scrisorar al lui Mihail Șișkin, pentru că povestea pornește de la aceleași premise: o relație care trăiește prin mărturiile din scrisori. Diferența se face în privința naturii celor două texte, pentru că romanul lui Șișkin este evident o ficțiune. Și, cum de cele mai multe ori viața bate filmul, pot spune că istoria lui Lev și a Svetei m-a absorbit cu totul și m-a emoționat. Este, până la urmă, o radiografie a naturii umane, în condițiile cele mai severe: cine reușește să rămână la suprafață și în ce mod? Am să închei cu un scurt fragment dintr-o scrisoare a lui Lev, care îmi răspunde la întrebarea (retorică) de mai sus și care mi-a rămas în minte, chiar în momentul în care scriu:
„Am înțeles că lucrul cel mai cumplit în viață este lipsa oricărei speranțe. (…) Să elimini toți acei „poate” și să renunți la luptă când încă mai ai puterea să lupți e cea mai groaznică formă de sinucidere. Este aproape de nesuportat s-o vezi întâmplându-se altora. Speranța care nu are nici un temei – o salvare pentru cei slabi de spirit și intelect – mă enervează. Dar pierderea speranței este paralizia, chiar moartea sufletului. Sveta, hai să sperăm atâta vreme cât încă mai avem puterea să sperăm.” (Figes 2019, 205)
Orlando FIGES – Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag (ed. Polirom, 2019, traducere de Daniela Rogobete, 346p.)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.