Călătoriile de pe canapea

După cum a circulat vestea pe Facebook în plină pandemie (de care, apropo, încă nu am scăpat, oricât de mult am vrea să ne mințim!), lumea pare să-și fi făcut în sfârșit timp pentru acele lecturi pe care le-a ignorat și evitat până acum din cauza… vieții prea pline. Ei bine, eu sunt oarecum reticentă la acest gen de abordare. Nu de alta, dar cunosc o mulțime de cazuri în care oameni, în general foarte implicați și activi, au simțit o incapacitate de concentrare sau de productivitate în lunile trecute – o stare pentru care s-au învinuit. Și, până la urmă, nu cred că e nimic de învinuit în a nu reuși să dai 100% în ceea ce faci atunci când newsfeed-ul tău de Facebook arată ca un necrolog, când știi că ai putea oricând să contactezi un virus fără tratament sau că, în timp ce stai închis în casă, alții te blamează indirect spunând că precauțiile tale sunt spălare pe creier, absurditate sau lipsă de spirit de aventură. S-a intrat în pandemie cu speranța naivă că vom ieși mai buni, mai instruiți, mai empatici, că vom avea momente de sinceritate cu noi înșine, că ne vom analiza, în sfârșit, acele sectoare instabile ale vieții și ne vom construi un plan de îmbunătățire. Pe scurt, că vom ieși din case în varianta noastră 2.0. Și, speranțele au rămas speranțe, iar realitatea reflectă doar o adâncire a diferențelor dintre noi, a urii crescânde, a lipsei de coerență a discursului, a stolurilor de conspirații aberante care zboară cu viteza vântului și-a gândului, a statisticilor îngrijorătoare și a lipsei de responsabilitate umană. Nu, lucrurile nu sunt așa cum ni le-am imaginat. Și mai trist decât asta este faptul că facem ceea ce știm mai bine, atât în momente de criză cât și în cele obișnuite: dăm vina pe un altul. Dacă alții ar lua atitudine, dacă alții ar fi mai responsabili, dacă alții și-ar iubi semenii mai mult, dacă altora le-ar păsa, dacă alții ar putea să se schimbe în locul nostru… Dacă pandemia a reușit să schimbe ceva în mine atunci acest lucru e căutatul scuzelor: nu ai nicio scuză să nu ai grijă de tine și de alții, nu ai nicio scuză să nu iei acțiune și nu ai nicio scuză că nu îți pasă. Și mai cred că oamenii care citeau înainte de pandemie au continuat să facă asta în continuare și cei care nu au avut acest hobby nu și l-au dezvoltat între timp. Recunosc, am comandat convulsiv colete de cărți pentru mine și alții și ele m-au ajutat în a-mi construi călătorii imaginare de pe canapea. Datorită lor nu cred că pot răspunde la întrebarea „ce-mi lipsește din lumea din afară?”, pentru că în momentul de față, în afară de spectacole, concerte și festivaluri, nu cred că știu. Dar, dacă e să fac o selecție a unsprezece lecturi pe care le-am descoperit, adorat și mi-ar fi plăcut să pot să le citesc și în alt context decât cel actual, atunci ar fi următoarele:

Orlando Figes – Vorbind în șoaptă. Viața privată în Rusia lui Stalin (editura Polirom, colecția Historia, 2019)

Trecând peste faptul că nu exista „viață privată” în sensul pe care îl înțelegem astăzi, cartea-document al lui Figes este o fascinantă și tragică introspecție a unor cronici de familie și a modului în care un sistem absurd a distrus destine și relații, învăluindu-le într-o minciună de dimensiunile întregului URSS. Orlando Figes este profesor de istorie la Colegiul Birkbeck, Universitatea din Londra, iar cărțile lui, pe lângă documentația valoroasă sunt pline de emoție, dovadă că autorul nu și-a tratat subiecții strict ca material de cercetare.

Toni Morrison – Cântecul lui Solomon (editura Art,  colecția Cărți Cult, 2018)

Am început să o citesc pe Toni Morrison din curiozitate și, recunosc faptul că m-a atras mai mult universul cărții sale, decât subiectul ei. Mi s-a părut o carte perfectă pentru vară, când, nu-mi explic de ce, realismul magic funcționează mai tare ca în restul anului. Cântecul lui Solomon a câștigat National Book Critics Circle Award în 1977, dar nu cred că asta o face neapărat o carte-cult, ci mai degrabă modul în care cronica de familie se împletește cu mitul și istoria.

Rebecca Solnit – Mama tuturor întrebărilor (editura Black Button Books, 2020)

Am citit-o într-o zi, sau mai degrabă „consumat”: o serie de eseuri scurte și la obiect, dar pline de sens și umor. Pagină de pagină am avut senzația că am un dialog cu autoarea, acel gen de dialog în care cineva spune ceva și celălalt îi răspunde „exaaaact, nici eu o puteam spune mai bine”. Am rezonat maxim cu eseul ei despre tăcere, pe care îl recomand tuturor cititorilor, indiferent de sex.

Serhii Plokhy – Chernobyl. History of a tragedy (Penguin Books, 2018)

Nu am făcut cercetări în acest sens, dar suspectez că asta e cartea pe care se bazează miniseria produsă de HBO, care a făcut o mulțime de influenceri și vloggeri să afirme că erau interesați de fizica nucleară before it was cool. Plokhy, de formare istoric, trăia în Ucraina în momentul declanșării dezastrului de la Cernobîl și realizează în cartea sa o cronică minuțioasă (pe zile și chiar ore!) a evenimentelor, fără a uita de elementul uman, imersându-și complet cititorii în istorie.

Daniel Defoe – Jurnal din anul ciumei (editura Art, colecția Cărți Cult, 2020)

Hit-ul lecturilor de pandemie, după cum se anunță titlul. Am scris o postare mai lungă la un moment dat despre subiectul evident al cărții lui Defoe, așa că n-am să insist. Am să menționez doar că mi-a făcut mai mare plăcere să citesc asta decât Robinson Crusoe în copilărie. Nu de alta, dar singură pe o insulă pustie încă nu am fost.

James Baldwin – Va veni focul (editura Black Button Books, 2020)

În febra evenimentelor recente cu hashtag-ul #Icantbreathe și #BlackLivesMatter și din nevoia mea de a înțelege și diseca păreri, am început să citesc eseul lui James Baldwin (urmat de ceea ce eu consider a fi continuarea lui, Între lume și mine, de Ta-Nehisi Coates). O lectură pe care o recomand tuturor celor care se știu cu păreri radicale, „de nezdruncinat”, care n-au umblat în pantofii altora niciodată. A, și mai am o recomandare în acest sens: Americana, de Chimamanda Ngozi Adichie – care, pe lângă o povestea de dragoste ce creează firul cărții, oferă extrem de multe și interesante informații legate de rasă, statutul emigrantului și legătura dintre acestea. Toate cele trei cărți au apărut la Black Button Books.

Martin Puchner – Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația (editura Polirom, colecția Historia, 2018)

O carte despre cărți. O carte care te trimite la alte cărți și care te face să privești cărțile pe care le-ai citit într-o altă perspectivă sau înglobându-le într-un alt context decât cel pe care deja îl știai. În general, cărțile despre cărți sunt un deliciu pentru șoarecii de bibliotecă. Dar cartea lui Puchner merge dincolo de tipizarea asta: citind-o, m-am simțit cool în postura de șoarece de bibliotecă.

Ioan T. Morar – Fake news în epoca de aur. Amintiri despre cenzura comunistă (editura Polirom, 2020)

O carte care pe alocuri, mi-a amintit de poveștile alor mei: la suprafață plină de umor, dar plină de un substrat tragic, la o analiză mai atentă. N-am să insist prea mult asupra ei, un eseu mai detaliat despre carte și nu numai, se poate citi pe blog AICI.

Peter Pomerantsev – Nothing is true and everything possible. Adventures in modern Russia (Faber&Faber, 2017)

Jurnalistul Peter Pomerantsev, fiul unor emigranți ruși în Marea Britanie, a ajuns în țara de origine la începutul anilor 2000, în postura de producător TV. Reportajele adunate în cartea sa sunt o radiografie a societății postcomuniste a Rusiei lui Puțin, pline de un „suprarealism cotidian” – pe care am fi tentați să-l interpretăm ca ficțiune, dacă nu ne-am confrunta la rândul nostru cu situații mai mult sau mai puțin asemănătoare în propria grădină. Un fragment din carte care mi-a plăcut mult se poate citi AICI.