#badass women: Nina Cassian

Sunt un copil al tranziției. N-am purtat nicio zi în viață însemnele partidului pe vreo eșarfă de pionier și nici acum nu știu să dau salutul. Cărțile noastre de istorie din bibliotecă aveau prima pagină ruptă, pentru că-l înfățișau pe Ceaușescu. Multe texte au fost arse, iar altele trase la xerox. Am crescut cu un sictir pe o perioadă pe care n-am cunoscut-o niciodată. Comunismul a închis, a ucis, a reeducat, a eradicat, a sistat, a distrus, a controlat. Și cam cu asta a rămas noua generație. Deunăzi, aud lângă mine o discuție între două fete de vreo 15-16 ani, amândouă cu ochii-n telefon. Vorbeau despre profa lor de mate’ și la un moment dat, una dintre fete spune: „e o comunistă, dă-i pace”. Le întreb ce înseamnă să fii comunist. Mi se răspunde: „înseamnă că ești nașpa”. Palma dată istoriei: după 50 de ani de luptă asiduă în construirea omului nou, a fabricilor înfloritoare, a planurilor cincinale cu producții depășite, a holdelor nesfârșite de grâne, a tractoarelor fabricate din tancuri și a muncitorilor fericiți, apare o fătucă mestecând gumă care spune „sunteți nașpa”, nedezlipindu-și ochii din telefon. Și cam cu asta ne-am ales în anul 2000, când n-am mai fost copii, vorba cântecului.

E foarte greu să scrii despre lucrurile astea. E foarte greu să condamni, dar și să accepți. Mi se pare că trăim într-o permanentă stare de confuzie, pendulând între un trecut neclar și un prezent incert. Cum trebuie priviți cei care au susținut un regim ce a produs între 1944 – 1989, un număr de victime ale închisorilor politice, care variază între 1.131.000 și 2.451.000 (cifrele sunt diferite pe sursele online, dar rămân tot de ordinul milioanelor). De ce? Pentru că „așa au fost vremurile”. Și cine a făcut ca vremurile să fie așa? Cine să fie tras la răspundere? Din nou: cum îi privim pe cei care au susținut un regim dovedit criminal? Mi se spune „noi n-am știut”. Și cei care au știut, de ce n-au făcut nimic? Și ce ar fi putut să facă? Înainte de a da verdicte, încerc să înțeleg.

Cu gândurile astea, am mers să văd documentarul despre Nina Cassian, Distanța dintre mine și mine (r: Dana Bunescu și Mona Nicoară). Îmi recunosc ignoranța: nu știam aproape nimic despre ea, prin urmare cred că am fost publicul țintă. Și-am descoperit o doamnă absolut fascinantă, o adevărată lecție de viață, care și-a asumat „pecetea” și a dus-o până la capăt. Nina Cassian a fost o idealistă, așa cum povestește în interviul din 2003 cu Marius Chivu, publicat de Dilema Veche: „Bineînţeles că sînt suspectată, bineînţeles că umblu cu tinicheaua de coadă, ca urmare a faptului că am fost comunistă, cum declar de altfel şi în carte (n. red. memoriile sale). Da, am crezut în acest ideal, în această probabil utopie, niciodată aplicabilă, niciodată concretizată. Dar nu am negat niciodată că am asistat la degradarea Cartei comunismului. De altfel, nu a existat comunism, după opinia mea, nici în Uniunea Sovietică, nici în ţările satelite. Ei s-au drapat, ca să zic aşa, în acest cuvînt, trădîndu-l, călcîndu-l în picioare sistematic. Cum spun, nu a existat niciodată comunism adevărat! Poate nici nu are cum exista.” Unde s-a întâmplat „fisura” și lucrurile au luat-o razna? A fost idealismul artiștilor o armă de care s-a folosit sistemul sau un serviciu contra serviciu? Aici fiecare-și poate răspunde individual. Ce-am simțit în documentar a fost faptul că Nina Cassian a fost un artist căruia i s-au furat visele, care a pierdut sânge estetic, după cum ea însăși mărturisește în documentar, într-o „cămașă de forță în care intram de bunăvoie”. Și abia acum am înțeles de ce s-a îndreptat spre literatura pentru copii: era singurul loc în care i se mai permiteau metaforele. Ce lecție ar putea da Nina Cassian tinerilor de azi? O lecție despre cum să o iei de la capăt, în momentul în care toate lucrurile în care credeai se întorc împotriva ta. Mă gândesc la șocul pe care l-a resimțit la vârsta de 61 de ani, când a luat hotărârea de a nu se mai întoarce în țară, pentru că acest lucru ar fi costat-o viața.

Așa cum povestește în documentar, în 1985 pleacă în America pentru a preda poezia la New York University, pentru un semestru. Între timp, în țară, inginerul și scriitorul Gheorghe Ursu, care-i era un prieten din anturajul imediat, este arestat. Primește un telefon de la fiica lui, care-o avertizează că nu este cel mai bun moment să se întoarcă aici. În noiembrie, Ursu moare în închisoare, în urma bătăilor repetate. Un reality check pe care nu l-ai dori nici celor mai crunți dușmani: tot ceea ce credeai s-a dovedit a fi iluzoriu și criminal. Îmi imaginez că nu e foarte confortabil să trăiești cu asta, te simți vinovat și tras pe sfoară, în același timp. Și totuși, trebuie s-o iei de la capăt.

Așa cum s-a dovedit în istoria recentă din „curtea noastră”, cuvintele dor, mai ales cele scrise. O arată acei kilometri de dosare din arhivele securității care au îngropat și deviat destine. Dar, înainte de a pune pecetea pe cineva, ar trebui să ne punem niște întrebări despre idealuri, contexte, fapte… și să ne-ntrebăm: noi ce-am fi făcut?

Mergeți la film, merită!