Anul acesta în iulie, filmul lui Quentin Tarantino, Once upon a time in Hollywood va apărea în cinematografe. Povestea are loc în contextul crimelor lui Charles Manson, care au șocat atunci întreaga Americă și care, au marcat sfârșitul unei ere de sex drugs and rock’n’roll. Nimeni din cei care au apucat să-l trăiască, nu vor uita acel 9 august 1969. La data respectivă, Joan Didion se afla în piscina cumnatei sale, când telefonul lui Natalie Wood avea s-o scoată din „armonia” casnică. Se va număra printre puținii jurnaliști care i-au luat interviu Lindei Kasabian, în timpul procesului. Didion va spune mai târziu că nimic din ce avea să urmeze nu va mai face un sens. Ca jurnalist sau ca scriitor, cauți să faci o ordine în contextul din jur, să-ți explici cauzal fenomenele sociale și să reușești să le redai cititorilor viziunea ta asupra experiențelor. Să vrei să înțelegi haosul și să scrii despre el, înseamnă să-l trăiești, sau cel puțin, să-ți duci existența în paralel cu el, despărțit de o linie foarte subțire. E ceea ce a făcut Didion cam toată cariera sa: a trăit pe muchie. Dramaturgul David Hare, prieten apropiat al ei, spune că, dacă ceva o definește e marea diferență dintre subiect și stil. În cărțile ei de ficțiune sau eseuri, Didion tratează subiecte incomode, tragice, dureroase, șocante, chiar oribile – însă pe un ton și o dinamică a frazei impecabile.
Și-a început cariera ca jurnalist la Vogue, într-o eră în care cele mai citite articole pentru femei erau sfaturile de make-up și ea scria rubrici de opinie, despre respectul de sine, despre caracter și libertate. Multe femei au început atunci să vadă lumea prin ochii ei. Didion a cimentat stilul creative nonfiction. Așa cum explică în documentarul regizat de nepotul său, Griffin Dunne, a căutat în permanență modalități de a găsi un sens scrisului: „Eram paralizată de convingerea că scrisul e o activitate irelevantă, că lumea, așa cum o înțelesesem eu, nu mai exista.” Vorbește despre dezordinea din societatea americană a deceniului ’60, pe care l-a documentat cu minuțiozitate, de la un capăt la altul și a scris despre the good, the bad and the ugly în ceea ce avea să însemne volumele de eseuri The White Album și Slouching Towards Bethlehem.
Într-o zi, un amic mi-a spus: „trebuie s-o citești pe Joan Didion, trebuie să citești Anul gândirii magice!”. Prima carte pe care am deschis-o în ianuarie 2019 a fost Anul gândirii magice. E dedicată soțului și fiicei sale, pe care i-a pierdut în decursul unui singur an. Vorbește despre doliu. Nu știu vreo altă carte care să vorbească despre doliu, pentru că, până și în viața reală, ne cam ferim de oamenii îndurerați. Avem impresia că toată tristețea de care suferă e contagioasă. Dar cartea începe așa: „Viața se schimbă cu repeziciune. Viața se schimbă într-o clipă. Te așezi la masă și viața, așa cum o cunoșteai, se sfârșește. Problema autocompătimirii. Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am scris după ce s-a întâmplat.” Pe 30 decembrie 2003, soțul ei, scriitorul John Gregory Dunne suferă un accident coronarian care-i va curma viața subit, în aceeași seară. Cu câteva ore înainte, se întorseseră de la spital, unde fiica lor, Quintana era internată la secția de terapie intensivă a centrului medical Beth Israel. Cartea sa poate fi privită ca o antologie a suferinței, un omagiu al omului iubit, o lungă sesiune de terapie, dar și ca o mare definiție a vieții.
Cum definești viața? E ceva ce… mișcă, e ceva atât de obișnuit în tine și în jurul tău, încât nici nu o mai observi. Simți viața atunci când o pui în contradicție cu experiența traumatizantă a morții. La o scară infinit mai mică, e ca atunci când te tai la deget din greșeală și abia în perioada imediat următoare realizezi cât de mult îți folosești membrul rănit într-o singură zi. Cam așa și cu viața: doar atunci când pierdem pe cineva apropiat nouă, ne dăm seama de cantitatea imensă de chestii inutile cu care ne umplem viața în fiecare zi. Să-i lăsăm pe cei dragi care nu mai sunt să devină fotografiile de pe masă, spune Didion. Oricât de mult i-am iubi, timpul nostru împreună e limitat aici pe pământ. Căutarea adevărului propriu e o călătorie pe care trebuie s-o facem singuri.
Scrie despre ceea ce te doare, despre ceea ce te preocupă, despre ceea ce vrei să înțelegi. Admite că nu poți schimba lumea de unul singur, dar poți alege ceea ce vrei să cunoști și poți profita de vocea ta, ca să le oferi și altora o direcție. Este ceea ce Joan Didion a făcut și continuă s-o facă și în zilele noastre.
174 pagini.
Vezi și:
Joan Didion – We Tell Ourselves Stories in Order to Live (2006)
Joan Didion – The White Album(1979)
Joan Didion – Slouching Towards Bethlehem (1968)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.