Atelier de scriere creativă: Sesiunea Martie-Aprilie (II)

Acest interval poate fi real sau imaginar

Un text de Dan Dăneasa, Edmond Kreibik, Victor Sâmpăleanu, Carmen Gancea

Era o seară liniștită în cartier. Întrebarea de pe buzele tuturor era dacă aceasta avea să fie seara cea mare. De ceva timp, se adăposteau de agenții de poliție. Rivalii lor aveau un motiv serios să-i urmărească. Familia Lorenzo intrase rău în datorii. Singura modalitate să iasă basma curată din această situație era să achite suma aia, care întrecea ordinul milioanelor – lucru cam imposibil, pentru că vremurile se schimbaseră și afacerea lor mergea cam prost.

Mai aveau însă o variantă: să meargă pe mâna celui mai tânăr membru al familiei, Micchele. Micchele era un tânăr cam atipic. Nu v-ați fi așteptat ca Micchele să fie om de știință. Laboratorul lui era dotat cu cele mai noi cuceriri ale tehnicii, cu multe dispozitive experimentale și, în același timp, cu multe alte aparate despre care nici măcar el, Micchele, nu știa prea bine cum funcționează. Între toate astea, avea un dispozitiv bine testat, care se baza pe fenomenul numit „regresie cuantică temporală”, pentru că totul era cuantic în laboratorul lui. Acest dispozitiv era ceea ce am putea numi în cultura populară– o profană mașină a timpului. Tânărul nostru era foarte curios dacă, printr-un paradox spațio-temporal generat artificial, nu s-ar putea întoarce în timp pentru a schimba cursul acelei zile pe care ei o considerau nefastă.

-Deci, ar trebui să fie simplu. Bla, bla, bla, apăs acolo, trag de manetă, bla, bla și gata. Când voi acționa pedala, ar trebui să ajung în acea încăpere mare, plină cu barosanii mafiei, care-i propuneau tatălui meu afacerea cu albirea banilor proveniți din lumea subterană a afacerilor.

În timp ce gesticula repetând ordinea operațiunilor, se îmbrăca în halatul alb, de laborator.

-Înțelegi tu, ce vreau să zic?, întrebă o pisică albă ce se întindea pe o masă de lucru, plină de articole științifice și cărți de fizică roase de vreme.

-Sigur că înțelegi, sigur că înțelegi, șopti Micchele, potrivindu-și ochelarii.

„Bun, dar eu nu pot merge acolo. Nici nu am fost prezent la întâlnire. Eram prea mic și copiii nu erau primiți acolo. Tata trebuie să meargă, tata trebuie să se întoarcă la acea ședință”.

Oftă prelung și se lăsă pe spătarul scaunului. Închise ochii și își imagină că se află la Milano. Scala strălucea în acea seară. Iar Ea… „primadonă” ar fi puțin spus. „Divă” – la fel. Era o Zeiță. Singură și de neînlocuit.

Se trezi brusc din mijlocul uverturii. Buimac. Bătăile în ușă creșteau în intensitate precum loviturile din Simfonia a 5-a de Beethoven. Ochelarii i se aburiseră. Miop, se ridică de pe scaun. „Ce naiba!” Bătăile în ușă erau de nesuportat. Părea că cineva lovește în ușă cu barosul, nu cu pumnul. Sau cu berbecul de poliție. Dar, contrar așteptărilor, dincolo de ușa placată cu metal, se afla un moșuleț care cu greu depășea 1,5m. Cu un trabuc enorm între buzele cărnoase, se căznea cu ușa, târându-i pumni cu nemiluita. Pe mâna dreaptă, protejată cu o mănușă din acelea fine, era un box de bronz. Placa metalică deja se transformase vizibil.

-Da, cine e, ce e cu gălăgia asta, vin acum!

-Hai odată, iar ești la Scala? Iar mă faci să aștept în ploaie și-n frig, Luigi? De câte ori trebuie să-ți zic că, deși un bătrân ca mine nu mai are multe de trăit, n-am chef să-mi risipesc viața degeaba!

Bătrânul mai trase încă o dată cu sete din trabuc, dar scuipă virulent imediat pe asfaltul ud. Fumul înecăcios deja invadase încăperea laboratorului. Între timp, pisica se aciuase printre picioarele bătrânului, poftindu-l mieroasă să intre. Coada, ca un cârlig parcă i se înfipse în coapsa noului venit, trăgându-l înauntru.

„Nu înțeleg, tocmai mi-a zis pe numele tatălui! Luigi!” Tânărul, năucit de cele petrecute în ultimele clipe, închise rapid ușa în urma bătrânului. Doar cu câteva momente înainte se afla în scaun mijind ochii la fantezii de mult trecute, iar acum se trezise în fața acestui necunoscut care i se adresa cu numele tatălui. De unde până unde o așa grozăvie? Doar repetase și vizualizase în nenumărate rânduri scenariile posibile și în plus, știa deja pe de rost teoria regresiei cuantice temporale. Până și Chanel, pisica albă și pufoasă, îi confirmase toate mișcările, în detaliu. Ceva neprevăzut se întâmplase și acum se afla într-o ipostază bizară și total neașteptată.

„Trebuie să te grăbești, suntem deja în întârziere, mahării ăștia nu știu de glumă și nu ne putem permite s-o dăm în bară!”, continuă bătrânul.

Micchele bolborosi ceva neînțeles, dar în același timp, începu să se pregătească de plecare. Își aruncă halatul, apucă un pardesiu la repezeală și își trase șapca cu cozoroc peste ochi. Deși graba era mare, nu uită de mănușile lui norocoase din piele de căprioară. Își mai roti o dată privirea asupra laboratorului. Toate păreau neschimbate, așa cum le știa. Cu mintea-n altă parte, nici nu-și observă reflexia feței în sticla tabloului de lângă ușa de la intrare. Cu un pic de atenție ar fi văzut că trăsăturile feței erau mai proeminente și mai dure ca de obicei, aducând cu figura impozantă din tinerețe a tatălui său. Deschise din nou ușa metalică și ieșiră în grabă amândoi, răsucind zgomotos cheia în broască de trei ori. După ce ecoul pașilor lor se pierdu în beznă, pisica sări din nou pe masa plină de manuscrise și își încropi un nou culcuș printre foile unsuroase și pline de formule matematice. În timp ce își lingea tacticoasă blănița în lungul unui picior ridicat, se opri brusc cu privirea ațintită pe o notiță rămasă la vedere. Scria așa: Un eveniment de asemenea coordonate se va afla față de evenimentul din origine la intervalul: s = √(x² – c²t²).Acest interval poate fi real sau imaginar, după cum expresia de sub radical este pozitivă sau negativă. 

Coada stufoasă a pisicii acoperea restul textului. Ea stătea pe o carte de fizică pentru începători, pe care Micchele o adusese pentru nepotul său, care îl mai vizita în laborator uneori și în care mai adăuga mici adnotări cu informații interesante sau importante.

Pe strada pietruită și pustie doar pantofii celor doi făceau gălăgie. Merseră în liniște până cotiră spre un gang unde bătrânul încetini pasul și întrebă:

-Deci, Luigi, dacă iți oferă banii, o să spui da! Altfel nu știu cum putem să o scoatem la capăt! Familia și toți vecinii, toată strada și tot cartierul vor fi terorizați de oamenii ăștia! Ăștia nu se joacă băiete! Nimeni nu se împotrivește sau refuză ofertele lor! Ai grijă ce negociezi. Toți depind de tine!

-Dar eu…

-… măi băiete!!! „ DAR”!!!! Nu există un „DAR”! Ai avut o săptămână să te gândești, am vorbit cu toții și toți sunt de acord. La ora asta nu mai e loc de „DAR”.

-O să ne coste scump!!!

-Luigi, dacă nu le acceptăm oferta, cartierul va deveni un teren de luptă, va sărăci, teroarea o să domine străzile și vom dispărea în câțiva ani. Nu mai zic nimic de câți oameni or să moară nevinovați în răfuielile lor!

Cu asta, Micchele se convinsese: era înapoi în timp, la momentul în care tatăl lui fusese de acord să înmâneze mafiei întreg cartierul, ca teren neutru pentru traficul de droguri. În acel moment, înțelegerea fusese că nimeni nu va fi rănit, că nu se vor vinde droguri în cartier și că mafia urma să plătească imediat o sumă enormă, pe care cartierul trebuia să o dea mai departe celuilalt cartel, care deținea clădirile de pe mai bine de jumătate din cartier. Luigi cel bătrân era sigur că e singura și cea mai bună alegere pentru a-și salva familia, prieteniile și cartierul. Nu s-a gândit atunci că mafia era un cancer care se extindea fără simptome o perioadă și care te lovea când te așteptai mai puțin. Se bazase pe respectul comunității și pe cel pe care capii mafiei îl aveau pentru el, fără să conceapă că odată îndatorat, cartierul va fi imposibil de scos de sub controlul dealerilor.

-Nu! Nu intrăm! Hai acasă!

-Luigi!!! Ne așteaptă! Am vorbit mai devreme cu ei! Nu poți pleca acum!

-Nu plec! Plecăm! Peste 15 ani o să îmi mulțumești! O să găsim altă soluție! Nu trebuie să negociem cu prețul ăsta. O să plătim toți peste 15 ani… tu chiar mai devreme!

-Luigi, nu mai apucăm oricum 15 ani! Gândește-te la copiii tăi! La ai mei!

-Exact asta fac! Trebuie să găsim altă soluție! Am altă soluție! O să candidez pentru postul de primar și interzic vânzarea de anul trecut a terenurilor!

-Bătrâne ești nebun, vorbești în dodii! O să mă duc eu, du-te acasă! Dacă începi să vorbești așa acolo o să fie lipsă de respect! Ne împușcă ăia cât ai zice „pește” !

-Nu te duci nicăieri, decât acasă, cu mine! Știu exact ce am de făcut! Nu asta trebuia reparat ! Cumpărarea terenurilor trebuie împiedicată! Vino!

Îl smuci pe bătrân, târându-l după el. Din capătul celălalt al aleii, se auzi deschizându-se o ușă metalică.

-Hei, Luigi! Don te așteaptă!

-Spune-i că nu vin, nu mă interesează oferta lui!

Si ieșiră imediat din alee.

-Ești nebun! O să ne omoare!

-Știu ce fac! Mișcă-te mai repede! Trebuie să ajung în laborator!

-Doamne, o să murim! Ce laborator?! Care laborator?

-Laboratorul meu! Trebuie să mă întorc în anul alegerilor! Trebuie să devin primar și să împiedic vânzarea terenurilor! Asta e soluția.

Gâfâind, bătrânul se opri în fața ușii laboratorului și își trase răsuflarea. Fusese ultima, pentru că din spate se auzi o împușcătură, iar la câteva secunde trupul bătrânului căzu greu ca un manechin de nisip.

Micchele reuși să deschidă ușa laboratorului, fără să se uite înapoi. Intră și baricadă intrarea în urma lui. Plecă hotărât spre mașinăria care îl trimisese înapoi în timp.

După trei pași hotărâți, se opri brusc și rămase înmărmurit. Il cuprinse o amețeală care îi tăia răsuflarea!

La ușă se auziră bătăi puternice. Încercă să se miște, dar picioarele nu-l ascultau.

-Unde e laboratorul? Unde sunt? De ce după ușa asta nu e laboratorul meu?

Intrase în ceea ce era laboratorul lui acum 15 ani. Fără calcule, fără să știe cum se întoarce în viitor, fără viitor!

Alte trei bătăi puternice în ușă.

În câteva fracțiuni de secundă, a procesat ce se întâmplase și ce urma să se întâmple. Nu știa cu ce se va întoarce în viitor, ca să poată schimba trecutul și nu îl putea opri pe cel din spatele ușii. Dacă murea acum, cartierul oricum devenea un câmp de luptă, iar el Micchele din viitor, nu ar fi putut intra în posesia unei aparaturi așa de scumpe fără ajutorul financiar al tatălui. Totul era pierdut.

Reuși să se întoarcă cu fața spre ușă în momentul în care aceasta se deschise larg lovindu-se de perete.

Îl văzu pe cel care îl împușcase pe bătrân și auzi sunetul făcut de arma îndreptată spre pieptul lui.

Timpul se opri în loc și corpul lui Luigi căzu la pământ odată cu lumina puternică care umplu camera.

Micchele tresări și se ridică din scaunul în care adormise. Fugi la pisică și o ridică de pe cartea pe care încă era așezată. Citi cu voce tare: „acest interval poate fi real sau imaginar”.

Sfârșit