Atelier de scriere creativă: Sesiunea Mai-Iunie

DRUM DE ȚARĂ

Un text de Cristina Holtzli, Brîndușa Meruțiu, Anda Cadariu

E început de august și merg în vacanță la țară. Ne urcăm cu greu în autobuzul înțesat cu oameni, bagaje, sacoșe cu mâncare, găini, pui de găină și alte orătănii. Nu sunt scaune libere așa că tata mă ține în brațe; din când în când se ridică și mă lasă pe mine să stau. Autobuzul e vechi, ruginit, cârâie, tușește rotocoale de fum gri-negricioase, apoi se urnește din loc. După câțiva zeci de kilometri, căldura înăbușitoare, potpuriul de mirosuri, huruitul și rumoarea continuă sunt resimțite amplificat de stomacul meu.

-Tatăă, mi-e răău! Din gură-n-gură, vestea ajunge și la șoferul cu maieu murdar de praf, transpirație și motorină. Mormanul de fiare oprește pe marginea drumului, undeva, în apropierea unei micuțe păduri. Câțiva fumători înrăiți, profită de ocazie și coboară să-și aprindă o țigare. În spatele autobuzului… ,,dau la rațe”, cum ar zice lumea pe-aci. Tata e în apropiere – îmi dă  o sticlă cu apă, mă spăl pe față și pe mâinile tremurânde. Îmi ridic capul spre pădure, ca și când aș încerca să extrag cu privirea o doză maaaare de oxigen. Respiiiiiir… apoi expiiiir… încercând să-mi fac rezerve în plămâni. Deodată, la liziera pădurii, un pui de caprioară mă privește drept în ochi!  Încremenesc de uimire și bucurie. Câteva secunde, nu mă pot mișca. Brusc, întoarce capul și țâșnește înapoi în pădure. -Tatăă…ai văzuut?

– Ce să văd? Zice taică-meu în timp ce-și stinge țigarea.

Ne urcăm înapoi și înaintăm prin puzderia de călători ca prin marmeladă. Oamenii se plâng de căldură și discută ultimele evenimente din sat, în timp ce-și fac vânt cu ziare și alte obiecte transformate în evantaie. Încep să dau semne de nerăbdare, mă foiesc, ba mă ridic, ba mă așez.

 -Tatăă… mai avem muult? întreb îmbufnată.

– Ehhhh, nu foarte mult … am trecut de jumătate. Îmi răspunde plictisit, întorcându-se la ziarul lui mototolit.

Mă resemnez și mai arunc o privire înspre pădure, încerc să îmi fac drum cu privirea prin frunzișul copacilor sperând să reîntâlnesc acei ochi mari, blânzi ce revărsau parcă o liniște de nepătruns. Brusc îmi dau seama că îmi amintesc de ochii mamei. Avea ochii mari, mama, ochi de culoarea ogorului proaspăt arat, și ochii ei mângâiau, îmbrățișau … vindecau, cu fiecare privire, vindecau orice. Renunț însă după câteva clipe, văzând că nu îi găsesc.

Caut imaginea  mamei, încerc să mi-o amintesc toată, cu fiecare detaliu pe care m-am străduit din greu să-l memorez în acea zi. Și cu toate astea, imaginea e neclară și tot ce îmi pot aminti sunt ochii ei calzi și profunzi, ochii aceia care nu pierdeau nici o ocazie pentru a zâmbi. Ce-ar fi să închid ochii, îmi spun, poate așa aș putea-o vedea mai bine. Așa că îi închid și îi strâng cât pot eu de tare, îi țin așa o vreme, chiar dacă  ei se răzvrătesc încercând să caute lumina.

Mă dor, nu pot să-i strâng mai tare de atât și cu toate astea nimic. Totul în jurul privirii ei e neclar, doar zâmbetul parcă e ceva mai răsărit. Mă enervez, așa că decid să renunț și la această încercare și îi deschid.

Caut privirea tatei și-l întreb:

-Tată … tu, ți-o mai amintești pe mama? Cum era în dimineața…

Zbang. O bucată de cretă în cap. Ridic ochii din jurnalul în care scriu această amintire rurală, amintirea unei încercări de conversație între mine și tata, amintirea unei încercări de reconciliere cu o căprioară. Mă uit în jur. Zbang. Încă o bucată de cretă în cap. E Valentin Zaharagiu, Vali, repetentul clasei. Întotdeauna mă chinuie în pauza mare. Poate pentru că sunt prea visătoare.

Vine spre mine, cu o bucată nouă de cretă în mână, pregătit s-o arunce.

 – Termină, Vali! – urlu, și îmi protejez capul cu brațele. Ajutor! Ajutor!

Nu îmi ia nimeni apărarea. Vali rânjește și aruncă creta spre mine. Mă ratează la milimetru. Mă aplec din nou, cu pixul în mână, peste jurnalul decorat cu floricele roz, sperând că o să mă lase în pace. Văd, cu coada ochiului, că se întoarce la tablă. Răsuflu ușurată, dar nu. Era prea frumos ca să fie adevărat. Face stânga-mprejur și se așează cu fundul pe banca mea. Scârbos. Îl ignor. Vreau să mă lase în pace, să mă întorc în autobuzul ăla plin de praf și orătănii, în care încercam să vorbesc cu tata despre mama și căprioare. Dar nu. Vali se apleacă, zâmbind. Are dinții stricați și îi pute gura. Mă retrag. Dar el scoate o bomboană și mi-o pune pe bancă.

 – E pentru tine, dacă mă lași să-ți zic ceva la ureche.

Pentru că aș vrea să se termine, accept. Îmi șoptește:

– Proasto!

Ia bomboana, o bagă în buzunar și urlă în gura mare:

– Sanda e o proastă, Sanda e o mare proastă!

Toată lumea râde. Dar eu am citit pe net că ce îmi face mie Vali se cheamă bullying. Și că el e un bully. De ce nu mă lasă în autobuzul meu prăfuit, cu căprioara mea cu ochi zâmbitori, ca niște boabe de cafea de Ceylon? Nesimțitul! Nici doamna dirigintă nu mi-a luat apărarea niciodată. Nici măcar când i-am spus că mă supără foarte tare ce face Vali.

Trebuie să scap de el. Să nu mai plâng în fiecare seară când merg la culcare. Am citit, tot pe net, că bullying-ul nu e niciodată vina celui care o pățește, ci întotdeauna a agresorului. Deci trebuie să mă apăr. Așa că mă ridic din bancă. Arunc cu jurnalul după el și-l nimeresc în nas. Îi curge sânge. Se uită la mine, șocat, în liniștea care s-a lăsat peste sala de clasă mică, întunecată și plină de colegi. Se sună de intrare. Doamna dirigintă intră și încremenește.

Iar eu îmi fac curaj și mă îndrept spre Vali. Spre Valentin Zaharagiu, spaima clasei. El se dă un pas în spate, speriat. Nu-i fac nimic. Îmi iau jurnalul plin de sânge de pe jos. Mă îndrept spre doamna dirigintă. Se uită la mine și deschide gura. Dar sunt mai rapidă ca ea. Și îi spun, în gura mare:

– Eu la școala asta nu mai vin. Mă transfer. La revedere.

Ies din clasă și nu mă mai întorc niciodată acolo.

E un alt început de august și mergem în vacanță la țară. Au trecut douăzeci de ani de la povestea cu Vali, cu jurnalul, cu cealaltă vacanță la țară.

Mihai a insistat să conducă el. Îmi amintesc cum mergeam cu tata pe același drum, în autobuzul prăfuit și plin de orătănii. Alung amintirea ca pe o muscă. Îmi amintesc apoi de jurnal, cum am scris povestea cu tata și mama și căprioare și Vali m-a întrerupt și n-am mai terminat-o niciodată. Și-mi amintesc cum a murit mama, în accidentul ăla oribil de mașină, îmi amintesc dimineața aia, ultima ei dimineață, despre care n-am vorbit până la urmă cu tata și despre care n-am mai scris. N-am s-o uit niciodată. Când ne întoarcem din vacanță, o să caut jurnalul. Precis e undeva în debara. Cu picături de sânge artizanale pe copertă. Poate voi scrie o poveste despre ultima dimineață a mamei.

Ochii lui Mihai sunt ațintiți spre drumul care șerpuiește prin pădure. Din spate ne claxonează un autobuz. Mihai accelerează, râzând. Și, deodată, o frână bruscă, un scrâșnet oribil, roți care fumegă, geamuri sparte, parbriz pulverizat, airbag inexistent, sânge, mult sânge, roșu, maro, copaci, pete albe, și Mihai, ochi în ochi cu căprioara al cărei cap a spart parbrizul. În jur, moarte. În stânga, pădure. În dreapta, pădure. În spate, autobuzul oprit din care se revarsă oameni. În față, căprioara.

Mă plimb încontinuu pe holul spitalului. Mihai e în sala de operații. Nu ca mama, nucamama, nu, nu, nucamama. Să nu pleci ca mama – îmi zic. Să nu mori ca ea, blestemate fie toate căprioarele din lume! Și așteptarea durează ore, ore interminabile.

Într-un sfârșit, iese cineva în halat alb din sala de operații.

– Doamna Sanda Albulescu? Îmi pare rău, dar soțul dumneavoastră…

Citesc ce scrie pe ecusonul lui. Nu scot o vorbă. Mă întorc pe călcâie și plec.

*

Ajung acasă. Intru cu tot corpul în debara. Iau cutiile cu lucruri vechi, le arunc afară. Rochițe, jucării, cărți, pe toate le arunc. Pe fundul unei cutii maro deschis, dau de jurnal. Îl deschid. Și scriu:

Doctor Valentin Zaharagiu, neurochirurg, m-a anunțat azi că Mihai a murit.

Din jurnal cade o fotografie cu mama, mângâind o căprioară la Zoo.

Și lumea începe să se învârtă ca o vată de zahăr.

• Sfârșit