Pe la 13 ani am citit pentru prima dată Anna Karenina. La vremea respectivă am fost sedusă de povestea romantică dintre Anna Arkadievna și Aleksei Vronski și am cam dat skip celorlalte personaje. Nu m-am identificat cu niciunul din ele, atâta doar că urmăream povestea cu aceeași aviditate cu care așteptam un nou episod din Sunset Beach.
Douăzeci de ani mai târziu, plimbându-mă pe la un târg de carte, am simțit că aș avea suficient timp în mână încât să mă înham la o nouă lectură a acestei „cărămizi”, mai ales acum, când aveam aproximativ vârsta personajelor. Așa că, am început-o prin septembrie 2021 și am terminat-o în ianuarie 2022. Prin urmare, prima proiecție legată de timp s-a dovedit cam nerealistă. Un alt șoc pe care l-am avut a fost faptul că, după celebra frază de început: „Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei”, nu-mi mai aminteam absolut nimic. Mă rog, știam ce știe toată lumea care n-a citit romanul și a văzut versiunea aia mai Disney cu Keira Knightley: că e despre o tipă care își părăsește familia pentru o bunăciune și la final ajunge sub un tren. Atâta doar că Vronski nu e o bunăciune, ci așa cum îl descrie Tolstoi, e un individ de mărime medie, chiar banală, cu predispoziție spre îngrășare, început de chelie și mâini mici (aceleași mâini mici ca ale prințului Andrei din Război și Pace). Și nu numai la mâinile mici se aseamănă cele două personaje, ci și la atitudinea distantă și oarecum intimidantă, rece, de neatins pe care o au acestea în societate. Dar până la urmă nu despre asta e vorba, dacă un bărbat ca Vronski ar fi putut naște sau nu pasiunile pe care le-a născut – acest lucru e evident – ci, mai degrabă despre ideea de familie (sau despre sentimentul de sinceritate în familie), despre dublul standard în societate, despre sexualitate ca tabu, despre credință și lipsa ei, despre problema țărănimii. În 1861 se adoptă una din primele reforme liberale ale Rusiei țariste, Reforma pentru emanciparea iobagilor din Rusia. Acțiunea romanului începe aproximativ la un deceniu după această schimbare substanțială în societatea rusă, fără a fi depășite anumite probleme legate de punerea ei în practică. Aceste probleme apar dezbătute de către Levin, moșierul, alter ego-ul lui Tolstoi – în sufletul căruia se duce o luptă între socialism și imperialism, între dorința de-a fi un om din popor și rușinea de a avea condiție de moșier, între curiozitatea legată de noi modalități de producție occidentale și dezamăgirea de a nu putea fi reproduse în contextul agricol înapoiat din Rusia. Toate acestea sunt descrise pe larg, ca un side story pe care acum l-am citit cu atenție și mi s-a părut de o sută de ori mai interesant ca episodul destul de lungit în opinia mea, în care Annei Arkadievna i se face un portret de către un celebru pictor în Italia.
Îmi dau seama că Tolstoi o fi fost un mare amator de vânătoare, întrucât și în Război și Pace și în Anna Karenina apar mult prea multe pagini legate de această distracție decadentă. Nu am crezut că o să mă revolte atât de mult ideea de vânătoare, dar citite într-un context ca cel de astăzi, în care fauna din multe zone geografice se află pe cale de dispariție, entuziasmul lui Tolstoi de a descrie cu pasiune o ucidere de urși mi-a devenit vrând-nevrând antipatică. La fel și dezbaterea din mintea lui Levin despre „a fi sau nu credincios – cum e mai bine în viață” m-a plictisit de moarte și recunosc, am „săltat” acele 30-40 de pagini din final. Ce știu este că aceste pagini au marcat debutul crizei existențiale pe care Tolstoi nu a mai reușit s-o depășească o viață întreagă, distrugându-și relații de familie, carieră sau moșie.
„Jurnalul Sofiei (n.a. Sofia Tolstaia, soția lui Lev) descrie adesea singurătatea ei chinuitoare în urma retragerilor capricioase ale soțului ei și a izolării lor la țară. Singurătatea însă avea să fie cea mai mică dintre problemele ei. La apogeul carierei lui, după încheierea romanului Anna Karenina, scriitorul, ajuns la patruzeci și nouă de ani, a trecut printr-o feroce criză a vârstei de mijloc. Anunțând lumii întregi că abandonase ficțiunea, fostul ateu a început să scormonească prin tratate ideologice și religioase despre cum își pot salva oamenii sufletul.” (McKenna Schmidt și Rendon 2016, 47)
Levin și soția lui, Kitty sunt făcuți „după chipul și asemănarea” lui Lev și a Sofiei, reprezentând în roman acele familii fericite care seamănă una cu alta. Ei bine, fie că Tolstoi s-a mințit pe sine, fie că își idealiza căsnicia, aceasta era departe de a fi fericită. Din contră, a rămas în istoria literaturii ca una din cele mai disfuncționale legături, marcată de co-dependență, gelozie, abuz, minciună și ură.
La capitolul „familii nefericite în felul lor”, avem căsniciile fraților Oblonski, Anna Arkadievna și Stepan Arkadici, măcinați fiecare de „germenul infidelității”. Lui i se iartă deraierile, atât în familie, cât și în societate, întrucât în concepția generală, este de la sine înțeles că un bărbat poate cădea mai ușor în ispită. Aici, atitudinea destul de îngăduitoare pe care o are Tolstoi față de personaj, modul simpatic prin care îl portretizează pe acest dandy care uită frecvent de existența celor șase copii ai săi, m-a făcut să mă gândesc la faptul că nici Tolstoi, alături de întreaga societate a timpului său nu blamează radical infidelitatea față de soție. Nici nu avea cum, fiind el însuși protagonistul unui nenumărat șir de astfel de practici.
În ceea ce o privește pe Anna Arkadievna, lucrurile stau cu totul altfel: nevoia ei de libertate și imposibilitatea de a o primi în termenii pe care și-i dorește ea, o transformă într-o femeie decăzută. Are multe în comun cu Nora lui Ibsen, prin transformarea lor din trophy wife într-o ființă liber cugetătoare. Anna respinge relațiile de conveniență, maternitatea și minciuna pentru a se trezi într-o relație ce ar fi fost recunoscută și acceptată de societate doar prin acceptarea convenienței, maternității și minciunii. Atacul de panică pe care îl are în momentul analizării situației ei reale o împinge sub șinele de tren.
Lectura mi-a lăsat senzația că Tolstoi nu condamnă infidelitatea în căsnicie, ci o privește mai degrabă ca pe un fapt din viață, care ține fie de un soi de cochetărie, fie de actul de autocunoaștere imposibil de atins în conjunctura familială. Cel înșelat este privit, la rândul lui cu un soi de compasiune, ca și când nu ar fi putut face nimic diferit ca să evite această situație incomodă. Deși nu dă verdicte clare de pro sau contra, e interesant cum Tolstoi strecoară îndoiala într-o relație născută din adulter – frica Annei că Vronski are să o părăsească la rândul lui, în același mod în care și-a părăsit și ea soțul pentru el. Această incertitudine îi atrage și depresia și episodul de psihoză care o face să se sinucidă.
Mi-a plăcut circularitatea romanului: omul călcat de tren de la început, fără biografie, fără față, fără sentimente devine în final chiar personajul principal. Te face să te gândești la faptul că în spatele oricărei știri senzaționale de acest fel există viața cuiva, cu care rar ajungem să empatizăm. Din punctul meu de vedere este și nu este un roman feminist. Am putea să-l numim așa doar dacă alegem să vedem perspectiva personajului principal, dar din perspectiva celorlalte personaje feminine este un roman al puterii lor de a îndura.
BIBLIOGRAFIE
Lev Tolstoi, Anna Karenina, editura Humanitas, 2021, traducere de Adriana Liciu, 877 pag.
Shannon McKenna Schmidt și Joni Redon, Romantism, Pasiune, Scandal. Viața amoroasă a scriitorilor celebri, editura Humanitas, 2016, traducere de Cristina Jinga, 324 pag.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.