La finalul lunii mai, românii au trăit un soi de euforie generală, datorată condamnării lui Dragnea. S-a sărbătorit în stradă, s-au organizat party-uri ad-hoc prin baruri, cu băutură din partea casei, s-au împrăștiat tone de meme-uri pe internet și o explozie de știri, după care totul a ieșit din atenția presei și a publicului larg. Mai vorbește astăzi cineva de Dragnea? Acel Dragnea din cauza căruia o mulțime de români au avut senzația că duc o viață dublă: una în mulțimea care scanda „M**e PSD!” și alta în care încerca să-și construiască un soi de normalitate de zi cu zi? Mai știe cineva ceva de Dragnea, pe care apropierea prea mare de „Putere”, l-a îndepărtat, pur și simplu, de simțul realității și de bun simț? Nu e o chestie nouă. Dacă Dragnea citea Macbeth poate înțelegea ce-l așteaptă. Și, la fel ca Dragnea, personajul Macbeth nu mi-a fost niciodată simpatic. Dar, analizând strict teoretic, după termenii descriși de domnul Aristotel de ceva vreme deja, ambii au elemente ce țin de eroii tragici. Adică: pentru a provoca emoții puternice publicului, autorii de tragedii tratau întotdeauna povestea unui personaj aparținând unei clase superioare. E doar un efect teatral știut de mii de ani – oamenii vor fi întotdeauna mai curioși de picajul cuiva cu statut înalt, care ajunge în dizgrație, decât de povestea unui anonim oarecare. Macbeth suferă de o deziluzie a grandorii. Dragnea suferea de aceeași afecțiune.
De-a lungul timpului, Macbeth și-a creat un șir de superstiții, care mai de care mai obscure, din punctul de vedere al celor mai puțin orientați spre misticisme. Se poate ca totul să fi fost doar „a series of unfortunate events”, fără a face apel la vreun blestem vrăjitoresc, care a dus, după cum se vehiculează, la morțile subite sau accidentele interpreților. Văzută din perspectiva asta, povestea însăși poate fi interpretată ca un quod erat demonstrandum legat de greșelile fatale pe care le pot face oamenii ce se încred prea mult în semne „de pe altă lume” oferite de spirite suspecte. Ajung să se cufunde atât de mult într-o lume proiectată, încât pierd contactul cu realitatea. Evident, în secolul al XVII-lea, treaba cu pedepsirea vrăjitoarelor era ultimul trend în materie de răzbunări cotidiene. Foarte pe scurt: dacă aveai o vecină antipatică, puteai să faci o plângere autorităților în privința activităților vrăjitorești pe care aceasta le-ar întreprinde. Fără niciun fel de cercetare sau judecată, persoana în cauză era luată cu japca și pedepsită conform tratatului Daemonologie, scris de însuși Iacob I al Angliei, care avea rău pusă pata pe individele respective.
Dar în zilele noastre, trendul vrăjitoarelor nu mai prinde. Cum trebuie citit Macbeth astăzi, ca să-l înțelegem? Să lăsăm la o parte poezia, negura, ceața, vrăjile, superstițiile și semnele dubioase. Să lăsăm poate chiar și ideea de război la o parte. Ne rămâne istoria unui om care ajunge atât de mult să fie „contaminat” de virusul puterii, încât e în stare să instaureze un haos general, pentru a obține ceea ce-și dorește. Printre rânduri, Macbeth repetă ideea pe care o vedem atât de des peste tot în jur, cel puțin în contextul românesc: „corupția ucide”.
Din punctul acesta de vedere, norvegianul Jo Nesbø a avut un fler extraordinar în tratarea subiectului piesei shakespeariene, prin prisma corupției și a efectelor pe care le are aceasta în societate. În 2015, editura britanică Hogarth a început un proiect foarte interesant, prin care a invitat autori de notorietate internațională să rescrie capodoperele bardului, filtrându-le prin propriul lor univers creator. Această inițiativă s-a născut cu ocazia comemorării a 400 de ani de la moartea lui Shakespeare. Am să vă fac o destăinuire: atât piesa originală, cât și spectacolele montate și ecranizările de până acum, m-au cam plictisit. Poate are de-a face și cu structura celor cinci acte dozate destul de inegal, în privința suspansului. Dar asta e doar o observație personală, sau de gust, cum vreți să-i spuneți. Romanul lui Nesbø, însă, îți ține atenția vie până la ultima pagină (chiar dacă e cea numerotată cu 522) și nu se joacă cu răbdarea ta de cititor. Ca atmosferă, povestea e o combinație de L.A. Confidential și film noir de anii ‘50- plasat în decorul rece, specific scandinav, al unui oraș rău-famat. Aici, prostituția și traficul de droguri fac legea, iar autoritățile sunt cumpărate, la fel ca integritatea celor cu factor de decizie. Macbeth e comandantul unei grupări SWAT, un tânăr promițător, „un om al poporului”. Puterea devine drogul lui, de care începe să fie dependent odată cu uciderea lui Duncan, șeful Poliției. Și, cum se spune, once an addict, always an addict, pentru a-și satisface această plăcere, uită de orice fel de legături de prietenie sau de datorie.
O cheie de citire extrem de interesantă este cea pe care Nesbø i-o dă personajului lui Lady, care dincolo de imaginea de femme fatale, cap-al-răutăților, „mamă-de-împrumut” pentru Macbeth, nu este altceva decât o fetiță abuzată, care dorește să scape de propria sa tragedie. Iar imaginea acestei fetițe abuzate o vizitează în nopțile de somnambulie – probabil cea mai fragilă stare de inconștiență umană.
Avem un El și o Ea, două personaje nocturne: o somnambulă și un insomniac. Studiile psihologice recente reflectă faptul că persoanele suferinde de insomnie sunt predispuse la depresie, halucinații și paranoia. Dacă adăugăm la asta consumul de „poțiune miraculoasă”, care te face să te simți stăpânul lumii, îl avem pe Macbeth (sau cel puțin, o variantă credibilă a lui în secolul XXI).
Macbeth-ul lui Jo Nesbø l-aș recomanda tuturor celor care caută o reconciliere cu operele canonice, dar și curioșilor pur-și-simplu și marilor amatori de thrillere cu tot tacâmul: crime, acțiune, urmăriri, șantaje, secrete bine păstrate și răsturnări de situație. Pe scurt, e despre noi și lumea în care „ne scăldăm” în fiecare zi.
Jo Nesbø – Macbeth (editura Humanitas, 2019, traducere de Ivona Berceanu)
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.