Atelier de scriere creativă: Sesiunea Martie-Aprilie (V)

Întuneric

Un text de Carmen Gancea, Codrina Iordache, Diana Galoș, Edmond Kreibik, Dan Dăneasa

E întuneric, liniștea îmi apasă parcă timpanele și îmi creează un ecou infinit în cap. Încerc să înțeleg de ce am plecat, de ce nu am făcut ce îmi repetasem de zeci de ori, de ce nu i-am înfruntat!?

Acum sunt singură, pe o stradă pe care nu o cunosc, în întuneric și fără telefon! Minunat! Ce putea fi mai bun?! Probabil dacă purtam tocuri. Bine că m-am îmbrăcat sport! Ar fi fost scenariul perfect pentru un film cu super eroi, în care eu eram domnișoara pe tocuri pe care o urmăresc tâlharii și pe care o salvează eroul cu capă. În fine, asta e! La prima intersecție sper să îmi dau seama unde sunt!

Doamne-ajută! Un taxi! Urc, îi spun adresa de acasă și mă așez mai bine pe banchetă. În cinci minute încep să aud radioul și pe șoferul care comentează stilul fiecărui conducător auto pe care îl vede. Parcă îmi revin dintr-un șoc, iar efectul adrenalinei dispare. Simt o durere în piept și în ceafă și îmi ard urechile. Mereu mi-am spus că mie, dacă îmi pleznește vreo venă, o să fie din cauza nervilor pe care mi-i face o asemenea inepție.

Hai că n-a fost ca-n filme de dramatic. Ajung acasă în 15 minute, întreagă și cu toate țiglele pe casă. Evident că acum îmi rulează în cap zeci de argumente cu care aș fi putut combate fiecare replică a lor! Nici nu mai are sens acum, am pierdut… o bătălie, dar nu întreg războiul.

Mi-am revenit din toate: din frică, din uimire, din umilință, din durere… Băi, dar nu cred că voi scăpa de stupefacție, nu există cuvânt care să mă descrie mai bine. Sunt stupefiată!!!

E dimineață. Deschid ochii și e totul bine…. dar în 5 secunde devin conștientă. Mă lovește realitatea: nu, nu e totul ok. Cu 10 ore înainte era totul ok, dar acum nu mai e.

***

Azi era prima zi când trebuia să trăiesc într-o lume fără ea, într-o lume fără lumina și căldura ei. Cu toate că știam că momentul acesta va veni, lovitura a fost prea puternică și m-a dezechilibrat total. Cum pot să îmi spun că totul merge mai departe, că totul are un sens și cum pot, în continuare, să cred într-un univers bun și răsplătitor?! Ea era cea care dădea un sens universului, ea era persoana cea bună la care toată lumea apela pentru ajutor. Era mama mea.

Și totuși, oricât de crunt este momentul în sine, „minunații” mei frați au reușit să îl transforme în iadul pe pământ. Pornind de la câteva considerente pe care doar ei doi le știu, au hotărât să mă scoată din testament, așa, pe nepusă masă, cum s-ar zice. Îi știam în stare de așa ceva, după toate certurile de peste ani, interdicția de a-mi vedea nepoții și câte altele… dar mă așteptam măcar să mă lase să sufăr în tăcere după mama. Parcă n-au învățat nimic din bunătatea ei.

Vestea m-a năucit, m-a dat peste cap, iar cererea lor de ne vedea m-a făcut să știu că ceva nu este în regulă. Am sperat, însă, la o împăcare, la bunăvoință, la ceva mai mult decât ar putea ei să ofere vreodată. Am ajuns într-o cameră prea luminoasă pentru negura în care mă aflam și simțeam că sunt pe altă lume. De foarte mult timp așteptam momentul în care să îi înfrunt, să le arăt eu cum stau lucrurile, dar fiind în fața lor, am uitat parcă și cum să mai vorbesc. Realitatea părea intangibilă, iar discursul avocatului lor semăna cu o glumă foarte nesărată. Cum aș fi putut să-i mai văd în fața ochilor, după ce au decis să mă scoată din viața lor, fără să se uite înapoi? Faptul că voiau să mă scoată din testament nu mă interesa câtuși de puțin.

Eu aveam în acel moment tot ce mi-am dorit de la viață: un job minunat, un șemineu, o bucătărie verde-măsliniu și un loc de citit cu panoramă spre pădure. Cum am trăit până acum fără acei bani, puteam foarte bine să trăiesc liniștită în continuare. Mie îmi era foarte clar ceea ce a repetat mama de atâtea ori: „Vine banul, pleacă banul”, „Nu te mai stresa! Sunt doar niște bani!”, „Când îți pui o dorință, să nu îți dorești altceva decât să fi fericită!”. Și până la această vârstă chiar am reușit să îi urmez sfatul: eram fericită, iar banii erau ultimul lucru pe lista mea de griji, chiar și atunci când trebuia să-mi plătesc cafeaua cu cardul de credit. Tocmai de aceea îmi era atât de greu să îmi revin din șoc. Parcă nu crescuserăm în aceeași casă, parcă nu împodobiserăm de atâtea ori bradul de Crăciun și parcă nu făceam toți sarmale după aceeași rețetă. Aș vrea să știu cum s-au și gândit să spună că am manipulat? Că am mințit? Că am falsificat? Parșivitatea lor mi se părea de necrezut! Dar acum știam exact ce am de făcut: voi lupta până la capăt, oriunde ar fi acel capăt și numai așa, pentru distracție. Chiar dacă vor câștiga, o vor face greu. Îi voi incomoda cât voi putea. Punct!

***

Mă uit la avocat, dintr-o altă lume. Inima îmi bate mai ceva ca Big Ben-ul în zi de doliu național. Ceva mă incomodează. Am o senzație stranie, de disconfort acut. Parcă stau pe o mlaștină, iar el turuie gesticulând larg. Se oprește. Mă întreabă dacă am priceput. „Da, am priceput” spun eu, ridicându-mă. De fapt, capul meu era complet gol. Și acea senzație stranie, care, de ce să nu o recunosc, nu era neapărat neplăcută. Disconfortul este doar o ieșire temporară din zona de confort. Dar poate fi și ceva pozitiv, chiar dacă se percepe ca fiind un aspect nasol.

Arunc o privire spre fotoliul de pe care tocmai m-am ridicat. O dâră roșiatică lucea în lumina care se strecura de dincolo de perdele. Zâmbesc. Gândurile negre, proștii ăia de frați ai mei, mama în groapă, totul mi se refugia undeva în spatele creierului. Priveam dâra de sânge și-mi imaginam scenarii uluitoare. Disconfortul dispăruse. Și, așa cum am explicat, el poate fi plăcut. M-am trezit întinsă pe masa lui, moștenită de-a lungul generațiilor de avocați ai familiei Gustav. Era cu capul între picioarele mele. Îmi proptisem tocul de la pantoful stâng într-o ediție princeps a Dreptului Roman, închisă într-o cutie îmbrăcată în piele de vacă argentiniană. Apoi s-a furișat peste mine. Un strop de sânge negru i se prelingea pe bărbia rasă impecabil, care mai emana subtil parfumul scump cu care se dăduse. Distingeam adierea de cardamon, care mă stimula extraordinar. Am stat așa, pe masă, ca o broască la disecție, nu știu, poate vreo oră. Omul era incredibil!

A descălecat transpirat și s-a șters pur și simplu de fața de masă din brocart, apoi mi-a întins mâna. Răvășită, am încercat să mă pun la punct. Simțeam cum un firicel subțire și fierbinte mi se prelinge pe picior. Cu un gest demn de Rudolf Valentino, mi-a întins propria batistă, de la reverul hainei.

– Iar dacă boii ăia fac pe nebunii, las’ pe mine! – spuse el, luând o țigară lungă dintr-un samovar rusesc, din care te așteptai mai degrabă să curgă niște ceai aburind: Fetițo, aici în casa mea, nimic nu-i ceea ce pare. Poți să iți faci check-out-ul oricând vrei – dar nu poți pleca niciodată. Evil grin included.

-Știu asta bine, Igor Gustav!  Și, tocmai în această cheie, te rog să consideri că nu m-am aflat niciodată aici. Și că nu mă cunoști deloc, deși, la prima vedere, s-ar părea că ne-am cunoscut chiar bine de tot!

– Alice, stai liniștită, nu e ca și cum aș avea camere video peste tot! Acei griffoni de pe perete au AMBII ochi de smarald – sau dacă nu sunt de smarald, atunci îs de jad, ‘amazonită’, sau ce-o mai fi! Te asigur că nu avem nicăieri lentile Leica focusate pe sfârcurile tale. Sfârcuri care apropo, ÎNCĂ sunt la fel de tari ca orice diamant care a ieșit vreodată din jungla Zairului.

– Omule, m-am futut cu tine de plăcere, să știi!

– Și eu risc, dar și mie mi-a plăcut. Deci suntem chit!

-‘Not so fast!’. (Cuvintele mi-au ieșit din gură, cumva fără voia mea.) Trebuie să-mi promiți că… de fapt, nu: Igor Gustav, să știi că cele mai puternice angajamente intră în vigoare atunci când nu trebuie juri nimic. Știi tu!

Gustav își stinse țigara de foi în paharul de burbon și-mi zâmbi ștrengărește, dându-mi de înțeles că e de acord. Același zâmbet mă asigură, fără cuvinte, că n-o să-l mai văd niciodată. Dar eu mă simțeam bine, în continuare. Pe moment. Știam că pe viitor avea să mă apese toată treaba. Poate o meritam. Sau poate fraierii nici acum nu și-au dat seama cu cine s-au pus!

„Cea mai veche me-se-ri-e”, îmi repetam într-una în timp ce-mi încheiam bluza, încercând să mă opresc din tremurat. Uberul a ajuns.

***

De data asta port tocuri și n-am chef de conversație cu șoferul. Dar am un zâmbet neastâmpărat pe buze. Probabil e convins că transportă o curvă, având în vedere că-i fix 4 dimineața. Bitter Sweet Symphony mi se aude din căști. Apoi schimb melodia la fel de brusc precum a intrat. Spotify e pe shuffle, așa că intră Snow, de la Red Hot Chili Peppers. O dau la maxim. „Muzica tare vă poate afecta auzul…”

See if i care.               

                                                                        Sfârșit