Atelier de scriere creativă: Sesiunea Martie-Aprilie (IV)

Pregătită să spun adio

Un text de Orsolya András, Carmen Gancea, Victor Sâmpăleanu, Viorel Prodan, Codrina Iordache

Am început să învăț limba turcă printr-o aplicație. Mi se pare o metodă ineficientă și ușor enervantă: primesc notificări într-una, niște mesaje menite să-mi gâdile motivația de a-mi face cuminte exercițiile de x-zile, fără întrerupere.

Zilele alea în care pot spune că am învățat ceva nou se acumulează ca pungile goale adunate într-un sac. Și asta doar ca să mă simt eu împăcată, că mi s-a bifat prezența undeva. Va-li-da-re. Știu ei ce știu… mă refer la cei care fac aplicații. Apropo, ar mai trebui să instalez câteva.

Ce mă face să perseverez în învățatul limbii turce este că în curând voi putea face și în această limbă nouă o listă a întâmplărilor care să îmi reamintească faptul că nu mai ești aici. Uite, acum învăț părțile zilei. Seara, când ajung acasă, încălzesc resturile de mâncare, și mai sunt pe aragaz fix două porții de linte. A doua zi de dimineață, trec pe strada cu cabinetul dentistului tău. La prânz bate soarele, dar nu pot muta de una singură canapeaua să stea în lumina plăcută de la geam. După-masă, aud la știri că un sat a rămas blocat din cauza zăpezii și îmi vine să-ți spun să-i suni repede pe cunoscuții tăi de-acolo. Dar n-o spun, ci bifez în continuare absențe. Mă întreb de ce fac asta. Să învăț turcă este evident ceva legat de tine, de călătoria ta despre care mi-ai povestit, și de alte călătorii în care nu am mai apucat să plecăm împreună. Faptul că nu ne mai vedem e greu să-l leg de ceva. Și-atunci mai bine-l dezleg, ca pe-un balon ce se dezumflă leneș și complet, în gramatică. Briza declinărilor străine suflă scamele astea grețoase de pe emoțiile amintirilor.

Ieri am dat întâmplător de Livia. Nu reușesc s-o înțeleg pe fata asta, nici după atâta timp. Și-acum, fără supărare: cum v-ați descurcat împreună? Cum adică „ți se pare normal”?

M-a chemat să îmi povestească despre tine. Te văzuse la cafeneaua de la Universitate. Mi-a spus că arătai destul de rău și că e îngrijorată pentru tine. Mi-a spus că arătai mult mai bine când erai cu mine, că arăți acum mai rău decât înainte de ea. Apoi a făcut câteva comentarii despre cum arăt Eu-de-acum în comparație cu atunci când eram cu tine și m-a sfătuit să te uit și să ies mai des în oraș, că nu e sănătos să ies doar la piață o dată pe săptămână și la ai mei în weekend. Mă uitam la ea uluită pentru că nu înțelegeam câteva lucruri: cum poate cineva să vorbească atât de repede, cum poate să creadă că un monolog e o conversație, cum știe atâtea despre tine de când nu mai sunteți împreună și cum naiba știe atâtea despre mine? Femeia asta mă urmărește! Cum ai conviețuit cu ea cinci ani? Cum? După ce am reușit să îmi revin din uimire am strecurat câteva „nu știu” printre pauzele ei de respirație și, când am prins o pauză de câteva secunde de gândire, am inventat o scuză și am reușit să mă sustrag de la tirul de informații fascinante despre mine și tine. Îndepărtându-mă, simțeam cum sunetele scoase de ea se agățau disperate de mine, mă trăgeau în jos, motiv pentru care am început să merg mai repede în speranța sinceră că vântul, viteza, gerul, le va scutura și voi uita rapid întâlnirea nefericită. Și totuși întâlnirea asta m-a făcut să fiu mai conștientă: dacă nebuna asta a fost o umbră a ta, a noastră și acum din nou a noastră, dar separați fiind?

Mi-am continuat drumul spre ai mei, pentru că da, ca în fiecare weekend, mă duceam la ai mei. Mă rugam de data asta mai mult ca de obicei să nu îmi mai amintească și mama de tine.

Ești ca diacriticele, fără tine unii nu mă înțeleg, toți mă văd și mă percep ok fără tine, dar toți îmi amintesc de tine. Ce e cel mai grav este că eu nu mă simt un cuvânt întreg și împlinit fără tine.

Când ajung la ai mei, având gândul la tine încă, tresar când intră pe telefon notificarea de mesaj nou. Fiecare celulă îmi spunea ca ești tu! Ei bine, era aplicația aia nenorocită, încă un cuvânt în turcă. Să mai spună cineva că nu există coincidențe! Cuvântul era „predestinați” , nu „predestinat”, nu „predestinată”. PRE-DES-TI-NAȚI.

Intru pe ușă și mama mă ia direct în primire că iar am întârziat, dar cu jumătate de gură. Așa face ea de fiecare dată, în loc să zică ce are de zis, lasă impresia doar că am greșit cu ceva. Nu a fost dintotdeauna așa, mi-aduc aminte că prin liceu s-a rupt ceva fundamental în familia noastră. Abia mai târziu am reușit să descifrez misterul: descoperise aventura tatei cu asistenta de la facultate. A urmat o perioadă tulbure, în care părea că unul din noi era mereu în plus, sau alte dăți în care fiecare parcă era umbra altcuiva. Cuvintele nespuse dor mai tare, te mănâncă și te consumă pe interior precum cancerul, până nu mai rămâne nimic din ființa vie care erai. Totuși, mă consider norocoasă, căci ai apărut în viața mea într-un moment în care totul se prăbușea în jurul meu. Atunci mi-ai fost de mare sprijin, pentru care îți voi fi mereu profund recunoscătoare. Poate că în final, doar ăsta a fost scopul relației noastre.

Îi bolborosesc mamei în grabă ceva legat de trafic, dar nu mă ia în seamă. În schimb mă întreabă dacă i-am scos poșeta cea roșie de la reparat. N-a mai purtat-o de ani de zile și sincer, nu știu ce i-a venit așa dintr-o dată să reînvie vremuri apuse. De atâtea ori m-am gândit că mama e ca o aplicație stricată, sau care nu a mai fost actualizată de mult și care îmi dă mereu notificări în contratimp cu ceea ce am de făcut, sau cu ceea ce am devenit între timp. Acum că mă gândesc mai bine, poate m-am apucat de turcă dintr-un motiv mult mai perfid. Să substitui un efort de a mă înțelege mai bine cu mama, care mereu pare să-mi vorbească în turcă, fiindcă tot mai greu mi-e să înțeleg ce vrea să-mi zică. Să învăț turca mă face să devin ea, incapabilă să comunic cu cineva pe limba celuilalt. Ea îmi zice să merg mai departe cu viața, dar nu mai îndrăznește să-ți pronunțe numele de față cu mine. Dar nici nu a avut curajul să-l părăsească atunci pe tata. E un alt mod de a-mi transmite indirect că sunt vinovată pentru nefericirea ei, rămânând în căsnicie de dragul meu. Pe de altă parte, îmi spune să am grijă, că am deja cearcăne și alung bărbații de la o poștă. Îi răspund că vremurile s-au schimbat, că cearcănele sunt sexy acum, că mă fac mai misterioasă. În consecință, am șanse mai mari să atrag bărbați inteligenți, mai maturi și mai dispuși pentru o relație.

Întâlnirile cu mama îmi aduc aminte de ce o urăsc atât de mult pe Livia. Livia mea e Violeta mamei. O regăsesc în fiecare celulă a ființei ei, de la cum se îmbracă, până la felul în care vorbește, sau modul în care monopolizează o conversație. Chiar nu știu ce a găsit tata la ea, nu înțeleg cum mama a putut să-l ierte. Sau poate asta e, n-a reușit să-l ierte, dar cum a putut să-l mai suporte? Și nu înțeleg de unde mama a avut atâta stăpânire de sine ca să stea de vorbă cu ea. Toate nelămuririle astea mă fac și mai confuză și nu știu cum aș putea vreodată să o iert pe Livia. Cum aș putea ierta toate mizeriile pe care a fost în stare să mi le destăinuie despre tine? Faptul că am repetat istoria părinților mei nu se potrivea mai bine cu o notificare spontană a unei aplicații pe care deja o detest. Suntem predestinați să repetăm greșelile părinților, pentru ca ei să poată învăța ceea ce n-au fost în stare să învețe singuri pe pielea lor. Noi chiar n-avem nicio vină.

Cu toate astea, tata nu reușește să înțeleagă mult din trăirile mamei sau ale mele. Și tu știi asta, nu doar pentru că ți-am repetat-o obsesiv. Deși insensibil nu e chiar primul cuvânt pe care l-aș folosi ca să-l descriu. Mai degrabă am impresia că trece prin viață ca un petrolier într-un port de mici iahturi. Impasibil, pentru că „sfruntător” e un cuvânt prea la limită.

Ne întrerupe: „Haideți, fetelor, să ne așezăm la masă. Mai târziu mă văd cu Matei.” Matei e fratele lui și singurul său prieten.

„Sper că supa asta de calcan e ceea ce așteptați cu toții demult”, zice mama. Începem să mâncăm, în tăcere, când cuvintele tatei răsună ca sirena petrolierului ce anunță o coliziune iminentă: „Ne-am hotărât să trecem pe numele tău apartamentul în care locuiești.”

Faptul că apartamentul ăsta n-avea nimic între el și mare, îți plăcea cel mai mult. Când ieși pe terasă nu vezi copaci, faleză, bucată de plajă. Doar marea. Tu, eu și ea, avânt în adâncuri toate săruturile și suspinele noastre.

Apartamentul, ce era al mamei în tinerețe, era locul în care s-a mutat o perioadă, după ce a aflat de tata și Violeta. Mai târziu, mi-a servit și mie ca motiv să te invit la mine. Mi-ai spus că-ți doreai de copil să vezi marea de pe terasa ultimului apartament. Tu locuiai câteva etaje mai jos și eu te doream, pur și simplu.

„Și eu am venit pregătită să vă spun ceva: vreau să plec din oraș.” Petrolierul soarbe mut o lingură de supă, iar mama mă privește în ochi, o privire deloc suprinsă, mai curând rugătoare. Mă rugau să nu fi spus cuvintele astea, pe care le așteptau parcă de mult. Puteam spune: „El, Violeta, Livia, Marea și apartamentul, promisiunile și suspinele, Universitatea și lintea, voi doi și Matei o să rămâneți aici personaje și decoruri ale unei piese în care eu nu mai pot să joc.  Scenaristul m-a ucis demult…” 

Telefonul îmi vibra de o vreme, întrerupând dialogul imaginar. Aplicația îmi spunea probabil că am 90 de zile de studiu fără întrerupere, la care voiam să îi spun că mai adaug câteva sute de când nu ne-am mai văzut. Însă insista și privind ecranul telefonului am văzut trei mesaje necitite si alte patru apeluri nepreluate. Singurul nume pe care nu voiam să îl văd în telefonul meu apărea sfidător de prea multe ori: Livia a găsit un mod de a-mi invada toată viața. Mă scuz de la masă, ușurată într-un fel că am putut ieși din liniștea aceea apăsătoare și încerc să îmi ascund tremurul și bătăile violente ale inimii. Gândurile mi se încolăceau haotic în minte, iar ochii mai percepeau doar niște pete albe, care pulsau în continuu. Respirația nu mai reușea să își ducă la bun sfârșit funcțiile, iar corpul mi-l simțeam slăbit, gata oricând să cedeze sub presiunea noilor vești. Cuvintele spital și accident grav mi se repetau crud ca într-un casetofon stricat, luând forma unor monștri nemiloși care voiau să îmi răpească marea mea iubire.

Mintea începea să îmi joace feste și să înfățișeze fără pic de îngăduință imaginea omului care mi-a arătat ce înseamnă focul care pune stăpânire asupra ființei mele, doar cu o simplă privire.

M-a învățat că iubirea nu e plânsul mamei când a aflat de Violeta și nici răutatea din vocea tatei la auzul reproșurilor ei. Mi-a spus că iubirea e puritate și calm, iar acum, gândindu-mă că el ar putea să nu mai fie, știam că nu voi mai simți niciodată liniște. Odată cu el, toate valențele pozitive ale lumii s-ar fi disipat în neant, iar eu, oricum singură, aș fi pierdut și dorința de a mă trezi și de a căuta un sens. Într-o lume fără el, sunt convinsă că iubirea și bunătatea sunt doar povești, subiecte despre care se scrie, dar care nu există într-o formă materială, tangibilă.

Mă smulg din șirul gândurilor, îmi caut agitată geanta și ies în plină febră din apartament, lăsând în urmă două chipuri bulversate și întrebările țipate ale mamei. De data asta au și aplicațiile un rol important: mă urc în taxiul comandat și mă concentrez să spun coerent adresa spitalului. Nimic nu mă poate distrage de la ce s-a întâmplat, nici măcar traficul infernal sau vorbele interminabile ale șoferului.

Ajung într-un final în sala de așteptare și o găsesc pe Livia pe jumătate leșinată, palidă și plânsă. Nici în momente ca astea nu pot să empatizez cu ea. Iubirea pe care o împărtășim aceluiași om, alături de firea ei intruzivă și falsă, mă fac să consider totul o piesă de teatru foarte prost jucată. Îmi spune cu ultimele sforțări că el a ieșit din operație și că sunt șanse mari să se trezească, doar că până acum nu a făcut-o. Adaugă totuși faptul că ea are un sentiment negativ în privința situației, indiferent de ce spun doctorii și să nu am așteptări prea mari.

Intru sfioasă în camera de spital, enervată de scurta interacțiune și de aerul ei de a le ști întotdeauna pe toate. Îmi îndrept privirea spre pat și uit instant de mine. Părul răvășit îți încadra frumos fața, care păstra calmul și liniștea, atât de dragi. M-am așezat pe scaunul din apropiere și am așteptat. Cuvintele erau de prisos, iar de atins nici nu se punea problema. Uitasem complet cum e să te am în față. Timpul a încetinit, iar haosul s-a transformat brusc într-o formă organizată. Nu știu cât am stat acolo privindu-te, însă la un moment dat am simțit că e de datoria mea să te las să te bucuri de aceste momente de calm absolut înainte să se trezești.

M-am ridicat hotărâtă să plec, iar ca gest final, ți-am alintat șuvița de pe mijlocul frunții, de care te plângeai mereu. Am avut impresia că simt o mică mișcare venind dinspre tine și am încercat să mă îndepărtez fără prea mult zgomot.

Mâna ta bâjbâia în căutarea a ceva, iar ochii, de abia deschiși, mă priveau ca de la sine înțeles. Exact în acel moment, cu mâinile unite, după luni în care au avut timp să își uite atingerile, am știut că Universul a vrut să ne arate că nouă ne e mai bine în doi.

Sfârșit.