Despre viața secretă a cadavrelor

În urmă cu câțiva ani, mi s-a cerut un monolog despre oamenii care nu mai sunt. Despre morți preferăm să spunem că „au trecut în neființă”, „au pășit în lumea celor drepți”, „s-au stins” – ca să îndulcim puțin un lucru atât de brutal și inevitabil. E nasol rău să pierzi pe cineva drag, sau pe cineva pe care ai ajuns să-l cunoști cât de cât și din cauza asta, monologul acela m-a afectat destul de tare la momentul respectiv. Moartea e un subiect sensibil de abordat într-un text și riscul de a o lua pe o pantă melodramatică e mare. Important e tonul în care alegi să vorbești despre asta. Și mai mult decât atât, să alegi cheia în care și ceilalți sunt dispuși să te citească sau să te asculte. Pentru că, să fim serioși, cine are mereu chef să atace o astfel de temă? Și cei care, să zicem, au această dispoziție, ajung să fie catalogați drept „morbizi”, „dubioși”, „ciudați” și așa mai departe. Atunci am ales să vorbesc cu detașare și ironie despre experiențele mele personale. Mai târziu, am aflat că în psihologie, asta este ceea ce se cheamă „proces de coping” – replica din viață a unui… Verfremdungseffekt (efectul de distanțare) brechtian în teatru? Ce-o fi fiind, mi-am folosit instinctul și a funcționat. Dacă e s-o spun pe a’ dreaptă, să vorbești despre moarte e și un soi de psihologie inversă: pentru că nu e despre asta, ci despre noi ăștialalți, care încă suntem aici, în lumea asta și lăsăm să treacă lucruri și momente importante pe lângă noi pentru că avem senzația că termenul de valabilitate se aplică doar unora și nouă nu. Habar n-ai când o să fie ziua în care-ți cedează sinapsele și o să ajungi să fii doar un profil de Facebook inactiv.

Aș fi dat orice ca în perioada în care mă chinuiam cu monologul ăsta pe care ajunsesem să-l urăsc, să fi descoperit cartea lui Mary Roach, Viața secretă a cadavrelor. Când le spun cunoscuților despre ce mai citesc, mă întreabă: „ești bine?” sau „ai ceva… gânduri?”. Le spun că nu. Și-apoi, inevitabil aud asta: „deci… o citești de plăcere?”. Le spun că da. „What is wrong with you?”. Din câte știu eu, nothing is wrong with me. Cel puțin în direcția asta. Despre decedați vorbim ca și când ar fi plecați într-o excursie all inclusive pe o perioadă nedeterminată și nu ca despre niște carcase ce se dezintegrează treptat. Habar n-am dacă există viață după moarte sau reîncarnare, dar și așa, dacă revii să mai trăiești o dată, cu siguranță o faci ca să descurci ce probabil ai încurcat înainte și nu ca să stai pe net. Dacă am fi infiniți, revelațiile astea nu ți s-ar arăta exact atunci când ți-e lumea mai dragă. Și totuși, aleg să apară în momente total nepotrivite, cele de beatitudine și liniște în care POOF, se strecoară gândul „știi că n-are să dureze la nesfârșit, deci fă să conteze”. AAAAND IT’S GONE, vorba celor din South Park.

Dar, cu cadavrele, atâta vreme cât nu aparțin unor foști oameni pe care i-ai cunoscut, lucrurile stau altfel. Ele, așa cum le prezintă Roach, pot ajuta la construirea istoriei, la progresul tehnologiilor sau al medicinei, ca să punctez doar câteva dintre domenii. „De ce să zaci întins pe spate când poți să faci ceva interesant și nou, ceva util? Cadavrele i-au însoțit pe chirurgi cu fiecare procedură chirurgicală nouă, de la transplantul de inimă până la schimbarea de sex, scriind istorie în felul lor tăcut. Timp de două mii de ani, cadavrele – unele cu voie, altele fără voie – au fost implicate în cele mai îndrăznețe inițiative științifice și în cele mai bizare demersuri. Au ajutat la testarea primei ghilotine în Franța – alternativa „omenoasă” pentru spânzurare. S-au aflat și în laboratoarele îmbălsămătorilor lui Lenin, contribuind la testarea celor mai noi tehnici din domeniul științei mortuare.” (Roach 2018, 7) Cercetările practice pe oamenii decedați ne-au dat mașini mai sigure, ne-au prelungit viața odată cu evoluția chirurgiei, ne-au construit avioanele cu mai multe ieșiri de urgență, ne-au dat știința criminalistică, ne-au ajutat să ne perfecționăm în conceperea armelor, dar și a vestelor antiglonț, ș.a. Viața de după moarte s-ar putea traduce și în acest mod practic și cu efecte imediate și vizibile pentru posteritate.

Chiar dacă nu e cea mai bună decizie de a citi cartea asta în fața unor copii pe autobuz (cum mi s-a întâmplat), e savuroasă și oferă o altă perspectivă a existenței noastre; dar și o înțelegere mai bună a celor a căror meserie e să opereze cu corpurile noastre, indiferent de stare. Iată un gând pe cât de înfricoșător pe atât de eliberator: nu suntem altceva decât pură biologie. 

Mary Roach – Viața secretă a cadavrelor (București, Editura Art 2018, Colecția Sapiens. traducere și note de Gabriel Tudor)